copiii-pericol public

În vizită la unicul meu nepot: Răducu, 3 ani şi jumătate, iute ca o zvârlugă şi de netemperat de când a început să meargă. 

Venit din parc, după două ore de eliminat energiile acumulate în ora lui de somn de după-amiază, face în continuare ture prin casă. După o goană cu capul înainte, prin toate cele trei camere, ajunge la o draperie, se înfăşoară în două secunde în ea şi dă să îşi continue alergarea. Îl opresc părinţii lui vigilenţi care au, probabil, o experienţă mai bogată, şi îl scot repede din mrejele textile. 

Nu e nimic, agitaţia continuă. Îmi vede sandalele, le încalţă, începe o altă goană nebunească care se opreşte când talpa sandalei mele se rupe. A rezistat atâta timp vicisitudinilor asfaltului ca să cadă pradă micului terminator. Rămân mută. Părinţii, liniştiţi. Mi-am recuperat rămăşiţele, în tăcere. În tăcere, pentru că nu mi-a fost dat să aud nici un cuvânt din partea celor doi adulţi care şi-au asumat destul de multe când au adus un copil pe lume. Inclusiv educaţia lui. 

Nu e prima dată când uraganul Răducu îmi lasă urme adânci, în memorie. Într-o vizită pe care mi-o făcuse el mie, în doar cinci minute pe ceas, a reuşit să-şi rupă căciuliţa în două, să tragă de un fir un casetofon aşezat în bibliotecă şi să-mi smulgă perdeaua la bucătărie. Repet, nu pagubele financiare mi-au produs traume. Ci lipsa de reacţie a părinţilor. Şi tristeţea că nu ar fi politicos să îmi întreb verişoara niciodată, fără să o rănesc: cum poată să nu îi spună că nu e bine ce face? Că nu e frumos? De ce să îl lase să o chinuie pe ea şi pe noi ceilalţi, din jur? 

Răducu nu e singurul cu probleme, nici în România, nici pe mapamond. La noi, educaţia copiilor a devenit tot mai dificilă după 1989. Părinţii nu mai au chiar aşa de mult timp liber, în goana după resurse financiare, iar dacă au timp, nu-şi pot stăpâni nervii greu încercaţi la serviciu. Oare adulţii din ziua de azi nu mai sunt capabili să-şi educe copiii aşa cum o făceau părinţii lor sau doar nu pot ţine pasul cu ritmul trepidant al mileniului trei? 

Oare ar avea nevoie de cursuri speciale ca să obţină permisiunea să aducă pe lume o generaţie care, până la urmă, ne va hotărî nouă viaţa, peste 20 de ani? Care e limita dintre o educaţie modernă - în care personalitatea copilului se dezvoltă neîngrădit şi în care părinţii îşi manifestă dragostea pentru sânge din sângele lor şi răsfăţarea odraslelor, menită să suplinească timpul petrecut cu cei mici, dar care poate furniza viitorii locatari ai centrelor de reeducare sau ai puşcăriilor? Pediatrii americani spun că părinţii din ziua de azi îşi răsfaţă copii pentru că simt că micuţii fac faţă unor presiuni mult mai mari decât generaţiile anterioare, iar hăţurile relaţiei părinte-copil le ţin tocmai micuţii răsfăţaţi cărora părinţii nu mai ştiu cum să le facă pe plac. 

Pe scurt, potrivit unui studiu al Universităţii din Michigan, îşi răsfaţă copilul părinţii care nu sunt în stare să traseze nişte limite, cei care cedează uşor la cea mai mică smiorcăială, cei care le dau copiilor prea multă putere (lucru care îi fac mult mai egoişti), cei care le furnizează celor mici tot timpul prilej de distracţie şi activitate, cei care cedează la cereri total nerealiste, cei care confundă cererile copiilor cu propriile dorinţe şi cei care nu sunt în stare să rănească sentimentele copilului sau să îl audă plângînd şi atunci nu îi refuză nimic. 

Pediatrii americani spun că diferenţa dintre a-i acorda atenţie copilului şi a-l răsfăţa este foarte neclară şi conchid că e bine ca părinţii să le acorde atenţie copiilor. Dar atenţia poate deveni dăunătoare dacă este excesivă, dacă e acordată la momentul nepotrivit sau imediat ce este cerută.Tot psihologii, dar cei italieni, găsesc şi o latură bună a răsfăţului. Se pare că micuţii care au fost ţinuţi în puf au şanse mai mari să aibă, la maturitate, o carieră strălucitoare. Experţii Institutului de Psihologie din Roma au intervievat 300 de manageri de succes şi 62% dintre aceştia au mărturisit că au fost răsfăţaţi şi au primit tot ceea ce au cerut, în copilărie. 

Concluzia italienilor: copiii răsfăţaţi au mai multă încredere în ei. Cresc cu ideea că întotdeauna mai există o a doua şansă pentru ei şi că pot cere mai mult de la oameni. Poate că Răducu al meu va obţine mereu o a doua şansă, poate va continua să facă ce face acum, fără să primească nici un reproş din partea părinţilor. Dar de un lucru sunt sigură: pentru felul în care se comportă cu cei din jurul lui, acum, nu este el singurul vinovat.