portret creionat cu mult drag

L-am cunoscut cand nu aveam nici 10 ani, venise in casa la noi sa ma invete engleza.
Imaginati-vi-l pe Yehudi Menuhin: un lord, mereu in costum de tweed, mereu fumand, dar fara sa miroasa a tutun ci a colonie scumpa (asa-mi imaginam eu atunci ca miros parfumurile bune). Vorbea engleza, germana, maghiara, franceza, romana si chiar rusa. Licentiat in litere, drept si filosofie. Ii asteptam, pe el si pe domnul Eckersley, cu drag, in fiecare saptamana si veneau la aceeasi ora. 

Ma invata engleza, conversam in franceza si, cand mai invatam o sonata noua, i-o cantam si lui. 

Mi-e dor de bomboanele unguresti pe care mi le aducea la Craciun si nu stiam de ce ii spune asa cand noi il asteptam pe Mos Gerila.

Era atat de mandru de mine incat aproape ca a plans, cand am dat o lovitura de neimaginat colegelor de la clasa de engleza intensiv, la olimpiada.

L-am vazut, de atunci, tot mai rar. Ultima oara la el acasa: ma intampinase intr-un halat cum doar lorzii au, in filmele din mintea mea razna, satin bordeaux. distins. In ochi, aceeasi lumina; pe chip, aceeasi intelepciune. Mi-e atat de teama, acum, sa ma vad cu el, de frica sa nu vad ca timpul lasa urme cum pe mine n-as vrea sa traseze...Are mai bine de 80 de ani si nu mi-as putea retine lacrimile de emotie. Dar sigur ar avea alte povesti pentru MINE la 30 de ani, pentru ca viata lui intreaga e o poveste.

Rar te poti uita mai jos de atat, cand e sa pui pe cineva pe un piedestal.
De cate ori vad Undeva, candva ma gandesc la Sándor Elekes. Mi-e dor de domnul Elekes.