Anne Nicole Smith, verisorul si comentariile

Până să cad în mania blogurilor, pierdeam ore în şir, poate, citind, pe lângă articolele din ziare şi comentariile cititorilor. Majoritatea iritaţi de conţinut, titlu sau redactori, mulţi alţii care săreau în apărarea ideii şi, în final, vedetele site-urilor respective, care apăreau în momente bine calculate şi jeap! emiteau o sentinţă ce pornea al doilea val de comentarii.

Și tot aşa, până la ediţia următoare a ziarului.

OK, nu am de gând să stârnesc valuri de indignare şi să mă întreb cine sunt comentatorii şi de unde au ei timp pentru atâta comentat, dar, totuşi, ce ne poate spune un psiholog despre mania asta de a-ţi da cu părerea de câte ori se iveşte ocazia? S-au dus vremurile când discutam la coadă! Vajnicul bărbat român nu mai iese în faţa blocului, în maiou, la mari dezbateri pe orice teme! Ţaţele nu mai discută pe balcon! Motivul pentru care se deschide gura* (de actualizat expresia şi pentru internauţi cumva...) sau tropăie degeţelele pe tastaturi e acelaşi ca întotdeauna: nemulţumirea, nevoia de a arăta celorlalţi că eşti mai capabil, mai deştept, ţie ţi s-a întâmplat acelaşi lucru exact la fel sau într-un mod mai interesant...mulţi, însă, lasă comentarii şi atunci când nimic nu au a spune. De fapt nu mulţi, foarte mulţi. Obositor de mulţi. Dar mai puţini decât cei care le răspund, apoi.

Mă şi întreb câţi angajaţi folosesc publicaţiile care moderează comentariile pentru toată povestea aceasta. La restul publicaţiilor, comentarii la liber, presărate, evident, cu înjurături, când povestea se încinge. 

Domnul din imagine are şi el un văr. Apropo de moartea lui Anne Nicole Smith. 

E ca în bancul ăla sec cu un concurs de spus bancuri, tot seci. Câştigător a fost cel care, după ce şi-a auzit concurentul spunând mega-comicul banc Ciocan-ciocan, a povestit: Şi tata e din Braşov. A câștigat.

_______________________

* valabil şi în cazul multor dintre cei care postează comentarii pe bloguri