cu inima stransa

Cum vă spuneam, cele câteva luni petrecute fără de caleaşcă m-au transformat într-un cititor cum numai în studenţie eram. O carte pe zi? Ei bine, da!

Dacă din unele nu mai reţin aproape nimic, amestec
personajele şi acţiunile, inima mă doare şi acum de la Străinii lui Taichi Yamada. Da, fără legătură cu faptul că am început cândva să învăț japoneza. Doar pentru că deocamdată literatura lor contemporană e favorita mea.

Am un gol un stomac şi zău dacă vă pot explica de ce. Povestea nu e simplă: un om însingurat după un divorţ, la vreo 47 de ani, îşi petrece seara în oraş şi, într-o sală de spectacole, dă peste un bărbat care seamănă leit cu tatăl său, pierit pe când eroul avea 12 ani într-un accident de maşină, cu soţia lui şi cu un fiu nenăscut cu tot.

Personajul principal, Hideo Harada pre numele său, ajunge la "tatăl" său acasă chiar în seara aceea. Îi aşteaptă, evident, "mama" lui, o femeie care seamănă cu cea care îi dăduse viaţă. Ca şi "tatăl", femeia are vreo 30 de ani, vârsta la care muriseră părinţii lui Hideo. 

Vizitele sunt tot mai dese iar oamenii aceia îi dau afecţiunea de care a fost lipsit după moartea părinţilor. Sunt atât de calzi şi îi e atât de bine când e cu ei, şi sunt chiar părinţii lui, din moment ce "mama" lui se supără când Hideo o întreabă care e numele lor de familie.

Cum adică ne întrebi pe tine părinţii tăi cum ne cheamă?

Eroul nu mai ştie ce se întâmplă dar îi e atât de bine că zău dacă îi vine să investigheze.

E nici jumătate din poveste. Intriga e alta.

Părinţii chiar sunt morţi, iar întâlnirile lui cu ei îl trag şi pe el spre celălalt tărâm. Ajunge să afle asta de la vecina lui, pe care o cunoaşte în seara în care ea, deprimată, vine la uşa lui cu o sticlă de şampanie. Refuză să stea de vorbă cu ea, dar cu timpul se împrieteneşte cu ea.

Nu mai pot povesti, pentru că şi aşa am exagerat, iar dacă vreţi să citiţi şi voi cartea vă privez de frumuseţea poveştii. Citiţi-o!