gudbai pe englezeste...

Am cunoscut-o în 1986, imediat după Cernobîl. Ţin minte şi acum că am

mers împreună departe, la Sighişoara, şi a fost ploaia aia urâtă radioactivă, în zilele acelea. Pe ea n-a afectat-o. 

Un bun prieten vine cu tine oriunde vrei să mergi, fără să pună întrebări. Omeneşte-l, dă-i mâncare (nu prea era, pe când am cunoscut-o, dar cu puţin efort, toată lumea era mulţumită). Aşa că n-o deranja să vină cu noi la bunicii din ambele părţi, mai departe, la Braşov, în glumă, apoi, până la mare, pe buza bacului, la 20 de centimetri de Dunărea învolburată, la 10 centimetri de prăpastie, în munţii Apuseni, la mănăstiri, ştiţi că am bătut Moldova cu ea? D

La şcoală, dimineţile, cu oprire rapidă la semaforul de pe Kosuth, noaptea, după mine pe la chefuri, când ajungea să dau un singur telefon, chiar dacă era şase dimineaţa. Hăt departe până în Buda şi Pesta la un loc, cu mine când m-am mutat la Bucureşti,  ea ne suporta şi zău dacă s-a schimbat vreo clipă, în toţi anii ăştia

Mereu la fel: roşie şi sănătoasă şi bucuroasă, parcă, de ajutorul pe care-l poate da

S-a dus. Nu a mai rămas nimic din ea. După ea, amintirile.

21 de ani pe patru roţi, noi patru, veseli, niciun accident urât, numai clipe frumoase.

A fost greu pentru padre, că el a dus-o ACOLO. De sus, însă, cineva a avut grijă şi de emoţiile lui. Stătea de vorbă cu cineva şi, când a întors capul, nu mai era lângă el.

A durut, poate, când a primit 46 de RON pentru greutatea ei. O cântăriseră, înainte să i-o ia. A ajuns la fier vechi roşioara noastră fără nume. Şi-n locul ei vine ceva mai vioi, mai strălucitor, mai rece. Nemţesc de rece. Şi fără nicio amintire. Nu-i nimic, se clădesc în timp toate astea.