Enescu, toamna- cum am ajuns eu sa studiez pianul

E festival.

În faţa Ateneului cânta aşa de frumos, azi, o fetiţă şi atât de puţini oameni stăteau să o asculte! 

Se vedea cine sunt părinţii ei, după emoţia de pe feţele lor. Dacă nu vă imaginaţi, ea a studiat toată vara pentru reprezentaţia din seara aceasta. 

Când eşti la liceul de muzică, nu ieşi afară la joacă. Te strigă copiii o dată, de două ori şi, dacă tot îi refuzi, rar mai vin a treia oară. 

Stai în casă şi exersezi. 3-4 ore pe zi, dacă eşti normal la cap sau o jumătate de oră pe zi şi îngrăşat porcul cu 6-7 ore înainte de examene, concerte, concursuri. 

Şi mai ai şi temele la celelalte materii. Şi auzi cum afară copiii se joacă. Îi auzi numărând acatam-bacatam-cicatam-mooooore-opzeşnaidăn-papangore. Şi tu îi dai cu studiul. Te dor încheieturile, spatele, ai tot felul de crampe şi afară se joacă ascunsea: cine nu-i gata îl iau cu lopata! 

Se ia lumina şi crezi că ai scăpat, dar ce frumos ard lumânările în sfeşnicele de pe pian! 

E vară, stai cu geamul deschis, metronomul îţi ţăcăne la ureche, cânţi, pentru că mâine ai examen şi n-ai dormit de stres două nopţi şi, cum termini fiecare piesă, de pe banca de sub geamul tău se aud aplauze. Copiii se odihnesc după prinsea şi te ascultă. Tu n-ai voie să joci. Să nu cazi, să-ţi rupi mâna şi să stai apoi cine ştie cât pe margine. 

Ţie îţi trebuie ureche. Muzicală. Să asculţi zeci de piese, să observi frazarea, să te preocupi de solfegii şi dicteu, iar ceilalţi să se dea cu bicicleta sau pe rotile.

Fetiţa aceea cânta de zor şi era ca în transă, o stare din aceea în care nu mai auzi decât muzica. Poate să fie cât de frig, tu cânţi, chiar dacă degetele îngheţate abia vor să te asculte.

Cu ani buni în urmă, într-un septembrie cald, în cutia noastră poştală ajungea o cărămidă poştală. Pe numele meu deşi tocmai terminasem grădiniţa, imaginaţi-vă! Școala generala nr.18 cu profil de artă vă invită la preselecţia pentru admiterea în clasa I. 

Dar eu am visat frumos, atunci. Şi am dedus că n-o să mă ducă nimeni la pre-se-lec-ţia aceea şi că singura mea şansă era fratele meu. 

Era cu un an mai mare, doar, deci putea veni cu mine până în Centru. 

Noroc că mama auzise cum m-am gândit eu să fug de acasă,s-o fi sfătuit cu tata şi mi-a zis, ca din senin, că mă duce ea. 

Ţin minte şi acum că m-a îmbrăcat în alb. Am intrat în încăperea aceea, cei patru-cinci profesori așezați la o masă m-au întrebat ce voiam să cânt şi am cântat din toată inima o prelucrare după Rapsodia Română I a lui Enescu, Ce frumoasă-i ţara mea!  

Iar Albino (preda vioară, semăna mult cu un personaj de serial şi aşa i-am zis până în clasa a patra, când  a emigrat în Germania ) m-a întrebat dacă mai ştiu alt cântecel şi am început să plâng, căci zău dacă îmi aminteam vreunul de la început și până la capăt. 

Ca să mă ajute, m-a întrebat dar O vioară mică nu ştii? O ştiam, de fapt:  cântam şi băteam din picior iar membrii comisiei erau cu gura până la urechi. Tot timpul ăsta mama era pe coridor şi trăgea cu ochiul pe gaura cheii, cum am înțeles că și alți părinți emoționați au făcut.

M-au întrebat la ce instrument vreau să învăț să cânt şi am răspuns că la pian. Albino a zis: păi nu ai vrea la vioară? Şi iar să-mi dea lacrimile, iar mama care își făcea o mie de probleme pentru că nu-şi imagina cum o să reuşească să-mi cumpere un pian.

Dar tot mi-au luat. 

De atunci mi se pune un nod în gât ori de câte ori văd pe stradă copii cărând o vioară. Sunt la şcoala de muzică. Mi-e dor de anii aceia.

La Bucureşti e Festivalul Enescu şi am auzit lume spunând că muzica lui merge doar cu aspirină. Ba poate cu ceva de inimă!

Mie îmi place Rapsodia Română nr.2. Plânge inima! Poate de aceea au şi folosit-o, ani la rând, la Europa Liberă. Din dor de ţară.