Eu, Carla, castraveţii şi paporniţa

Eram mică şi îmi plăcea teribil când fratele meu mergea în excursii. Nu pentru că rămâneam singură acasăci pentru că învăţătoarea şi diriginta lui, apoi, ducea clasa numai în locuri memorabile, de preferinţă şi cu o fabrică, două, în drum. Să înveţe copiii, desigur, cum se fac lucrurile şi să primească şi ele cadou, protocol, ceva de la rebuturi, naiba ştie.

Iar fratele meu, darnic foc la vremea aceea, mereu aducea

acasă suveniruri.

Cum să nu te bucuri când primeşti un pahar cu picior, de o formă greu de descris acum, e drept, puţin ciobit, că era de la rebuturi, dacă fratello fusese la Fabrica de sticlă de la Turda?

Dar bucăţile alea multe colorate, de la fabrica de piele, din care numa' bine croiai ceva pentru păpuşi ce, erau de lepădat?

Ori castravetele acela minunat, de la Codlea, împachetat în plastic, vă imaginaţi, în anii '80 să vezi aşa ceva şi să te întrebi cum a crescut el în pelicula aceea transparentă?

De la Sovata a adus un creion imens, parcă. Sau un buzdugan?

De când nu am mai trăit senzaţia celui care primeşte bun bun de la cineva care a fost plecat în locuri noi?

Şi acum e timpul să recunosc. Deşi v-aţi lovit de febleţea mea pasageră pentru Sarko (Zaza, nici acum nu ai voie să râzi!), de bucuria mea când omul dădea semne de divorţ, de gelozia că s-a apropiat prea mult de Merkeloasa, într-un anume instantaneu, de când cu Carla nu am mai spus nimicuţa. Şi totuşi, am ceva în comun cu Carla, în afară de Nic şi alţi cunoscuţi ai mei care au recunoscut că au fost amorezaţi de ea anul trecut.

Trăim aceeaşi bucurie când cineva merge în vizită la fabrică!

Bine, ea nu ştie care e farmecul paharelor de la Turda ori al castraveţilor de Codlea.

Ea a rămas la poşete!

Deh, ca să cari castraveţii, ai nevoie de aşa ceva, chiar dacă maro.