fărâme de copilărie

Zău dacă mai ţin minte care a fost prima.

Multe n-au fost, pentru că pe vremea mea Arădeanca, ruşii şi chinezii nu prea se înghesuiau să imite pui de om sau domnişoare, ca să aibă şi copiii alte ocupaţii.

Una grăsană, copil de un an să fi imitat, creaţă, cu o rochiţă cu găurele, era o enervantă. Prea plinuţă pentru gusturile mele, mai ales că era eclipsată de Mătuşa. 

Mătuşa avea părul alb, nu era blond, ca al grăsanei, ci alb, ca al mătuşii Octavia, singura mătuşă din familie căreia îi spuneam aşa,. Pe restul le tutuiam şi le chemam pe nume. 

Aşa că o chema: Mătuşa, simplu. Era subţirică, o rochie vernil fistic. Câte tunsori nu a suportat până a ajuns la finalul şi modernul pe atunci break! Aveam seturi întregi de cercei pentru ea. Piuneze colorate, made in china, de care mai atârnam şi floricelele acelea din plastic colorat, dacă le mai ţineţi minte, pe care le puteai ataşa una de alta, sau portretele acelea de femei de pe deodorantele Impulse.

 Acum mă tot gândesc cum de tăiam recipientele alea şi n-am sărit în aer. Mătuşa avea haine multe, că mă ocupam de ea. Se remarcă aici pulovărul ciclamen cu spatele gol şi pantalonii trei sferturi, negri cu dungi ciclamen. 
 

Ciocolata. Da, aşa îi spuneam, vreo 8 cm să fi avut, păpuşa mea neagră era tare drăgălaşă. Întruchipa o fetiţă de vreo trei anişori, fapt pentru care burtica şi funduleţul ei erau tare drăgălaşe. Chiar dacă era aşa de mică, am considerat că merită haine de soi, aşa că am ciopârţit un dreptunghi dintr-un cupon de lame de culoarea şampaniei al mamei, l-am făcut rochiţă, m-am jucat toată ziua cu ea şi, când am considerat eu că trebuie să ajungă şi mama acasă, am aruncat bunătate de rochie peste balcon, să nu se prindă că furasem din lameul ăla. 

A venit apoi Michiduţa. O chema, de fapt, Luiza că, în România cel puţin, numele păpuşilor era ştanţat pe frunte, printre şuviţele de plastic sub formă de păr. Michiduţa a apărut sub un pom de Crăciun, cu trusou cu tot. Era clar un bebeluş nou venit pe lume. Cu cămăşută cu guleraş brodat, pijama din frotir portocaliu cum am eu acum, şi altele pe care nu le ţin minte. Michiduţa era drăgălaşă, ideea era să o tragi de frunte pe spate, să pară că ţi se uită în ochi şi îţi spune te iubesc! Dragoste, dragoste, dar dacă e copilul bolnav primeşte injecţii! A primit şi Michiduţa: injecţii cu apă, cu spirt medicinal, cu apă amestecată cu făină. Dred că atunci chiar suferea de ceva grav. Tare dragă mi-a fost! 

Tot sub un pom de Crăciun a aterizat şi o păpuşă fără nume, în premergător. Chinezească. Stăteam toată familia pe canapea şi ne uitam la ea cum mergea, cătinel-cătinel, prin casă. Era roşcată şi avea haine cool, doar erau chinezeşti! Tot fără nume erau şi alte două păpuşele, genul de vreo 15 cm, cu mâinile detaşabile, picioarele nu. Fără piept dezvoltat, aşa că în ochii mei erau nişte pricăjite imitatoare de Barbie. Auzisem de Barbie, ce credeţi? Cu piept mare, cu picioarele detaşabile, cu genunchi care se îndoaie, imaginaţi-vă! Şi ele au avut o garderobă impresionantă. Îmi aduc aminte că a contribuit şi fratello, la ea, cu un frumos costum de piele primită de el când a fost cu clasa la fabrică şi un compleu tricotat, alb cu bej. Pe care am pus mare preţ, din moment ce l-am dăruit. Abia când şi-a dat seama frate-meu că ţoalele alea nu mai sunt prin casă mi-am dat seama că omul depusese un efort şi se aştepta să îi păstrez pe vecie prinos de recunoştinţă pentru treaba asta. Mă rog, păpuşelele astea două, cu părul desenat din fabrică, una bob cu breton, ca mama, alta creaţă, ca mine, au şi dus o viaţă tumultoasă. Se ocupa tot frate-meu de ele, că încăpeau în majoritatea maşinilor din parcul lui. Dar începusem să cresc şi mă plictiseau. 

Fapt pentru care am primit-o pe Vali. Aşa scria pe fruntea ei. Blondă, cu nasul pe sus, decolteu generos şi genunchi rigizi. N-o iubeam prea mult, deci, dar alta nu aveam. Odată cu ea au început marile lecţii de croitorie. Mona, prietena mea, o avea deja pe nu- mai- ştiu- cum- o- cheamă, imitaţia românească a occidentalei mai sus menţionate, i se îndoiau genunchii, nu zic nu, dar era cam rotunjoară la faţă. Mona avusese o păpuşa Vali, înainte, şi, de la prea multe tunsori rămăsese şută. Fapt pentru care Gabi, soră-sa mai mare, i-a smuls părul din cap şi i-a desenat cu o carioca neagră o frumoasă freză anii '60, cu perciuni încolăciţi. Doar că negru ăla trebuia împrospătat, din când în când, că trecerea timpului îl făcea să pară un verde chinuitor, cum avea Bobby Ewing în Dallas. 

Şi apoi Rareş a primit de la mătuşa lui din Elveţia o Barbie. O Barbie adevărată! O adusese la şcoală a doua zi după ce venise tante Paula. Era gri pe faţă! Femeia adusese în România aia chinuită până şi detergent, la graniţă mai să o acuze de trafic de droguri, i-au deschis cutia, i-au răscolit toate bagajele şi, până la Târgu Mureş, Barbie a sfârşit în praful acela bleu-verzui. Culoarea a trecut, la spălat, deşi Rareş nu avea voie să exagereze cu spălatul: părul păpuşilor e prins cu lipici care se dizolvă la spălat, copii! Barbie asta a lui Rareş mă putea vizita, zici că eram mamă de duminică, pentru o zi sau două. Ideea e că se întorcea la tatăl ei cu haine noi. Senzaţional, învăţasem să fac pense, decolteul generos trebuie sacrificii! I-am inventat şi un pulovăr roz, Barbie, doh, de i-a plăcut mamei modelul şi l-a notat. Avea guler barcă şi o torsadă imensă pe chept. 

Revoluţie, portocale mai multe, Sandy Bell la televizor şi Barbie, pentru Monica. DOUĂ! La 13 ani, fetele de azi fac multe altele, eu aveam de recuperat anii trăiţi fără o păpuşă cum se cade. Şi am transpus în realitate toate tiparele pe care le găseam cu ani înainte prin revistele mamei, da, revistele aveau pagini speciale cu rochii pentru păpuşi, am folosit toate peticelele de materiale de prin casă şi mai că era să cer şi un dulap pentru păpuşi, deşi nu roz îmi venise în cap.

Au mai fost şi altele: Ancuţa, primită la 8 ani, era din aia mare, de la Arădeanca: părul negru pana corbului, de nu- mi plăcea de ea, dar ochi albaştri. Stătea şi aduna praful, dacă vreţi să ştiţi, dar un jerseuaş roz tot i-am făcut. Cu buzunare în care mai ascundeam de frate-meu gume sau bomboane. Cine să caute ceva ascuns la vedere? şi păpuşa mamei, un bebeluş dintr-un plexiglas fin primit de ea la 10 ani din Ungaria,pe care nu prea aveam voie să-l atingem că se cam sfărâma. Mi-am adus aminte de companioanele mele tăcute din copilărie după ce am văzut poza asta de mai sus. Căutam altceva, dar mi-am regăsit copilăria.

poza e de aici