scrisori catre prietenii din copilarie #4

Dragă Ioana,

nu mai ştiu nimic despre tine şi cu câteva minute înainte am răscolit în van internetul după orice indiciu care ne-ar putea apropia din nou.

Uite, acum 24 de ani petreceam împreună, cu sendvişuri, tort diplomat, (cred că primul din viaţa mea, că mama, dacă era geniu în ale prăjiturilor nu dădea doi bani pe cofetării şi noi îi împărtăşeam părerea) pepsi şi muzică. Nu ţin minte momentul în care ne-am cunoscut, dar îmi amintesc perfect după-amiaza însorită în care mama mi-a pus bluza albă din borangic, ciorapii albi, fusta plisată roşie şi agrafele cu cireşe în păr, mi-a dat cadoul pentru tine- care iar nu ştiu ce era- şi flori pentru mama ta, iar tata m-a adus până la poarta ta. 

Castanii de pe Avram Iancu erau înfloriţi, mai ţii minte mirosul acela dulceag?, iar mama ta a deschis larg poarta, după ce am sunat. Cum spune şi Irene, când eram mici, părinţii sărbătoritei erau la fel de zâmbitori ca în reclamele germane şi foarte înalţi. 

Mama ta purta nişte pantofi cu toc foarte înalt, roşii cum nu-mi imaginam la vremea aceea că pot avea şi oamenii mari şi, foarte zâmbitoare, s-a înţeles cu tata când pot să mă întorc acasă. Eram printre primii veniţi, în curte alergau un câine alb pufos şi surioara ta care, săltăreaţă, la cei trei anişori ai ei, îl urma, cu teamă, totuşi, să nu-şi murdărească rochiţa albă exact ca a ta. Într-o cameră ne distram noi, în cealaltă un grup de adulţi, iar din magnetofon răsuna Go Johnnie Go pe care noi l-am fredonat apoi şi-n iarna aceea lungă, când veneam la tine şi făceam exerciţii la matematică, iar mama ta suna şi părea mai entuziastă decât noi de ideea că învăţăm împreună. 

De unde să ştie că dădeam gata repede exerciţiile după care îi luam la încercat hainele, pantofii şi fardurile? Până ne-a prins sora bunicii tale, care ne-a zis- cu buzele-i subţiri îndreptate de gravitatea momentului- să ne spălăm pe faţă. Cât am mai tremurat că o să-i spună mamei tale şi o să afle şi ai mei! 

Da' când am golit de căpşune lada frigiderului tău mai ţii minte? Acum îmi dau seama că mă simţeam mereu vinovată că veneam pe la tine, cum mama nu ştia că ajung târziu, iar fratele meu ameninţa cu un raport detaliat, ora aceea petrecută în casa ta cu plafon înalt în care puteam bate mingea trecea atât de repede. 

Dar îmi plăcea! 

Aşa cum îmi plăcea când, în clasa a treia să fi fost, am ajuns în aceeaşi bancă şi în timpul orelor făceam schimb de pantofi. Ai tăi erau albi, dintr-o piele moaaaaale, ai mei erau bej-portocalii şi cu şiret, pe deasupra. 

Dar uite că nu te deranja schimbul de patru ore, ce o fi fost în capul nostru, dar ce bucuroasă eram că mă invidiau colegele! 

Nu reuşesc să dau de tine, dar ţin minte că azi e ziua ta. La mulţi ani, Ioana!