priviti-mi, va rog, bicepsul

...e mare, nu?Priviţi, vă rog, fibrele contractate şi lăudaţi-mi puterea: singură-singurică am mutat o staţie de autobuz.

Plecăciunile noastre, Monica, fii căpitana noastră, dar spune-ne cum, deci cum?

Luaţi un carneţel, vă rog, şi muiaţi creionul chimic în colţul gurii. Dictez:

Sub geamul meu, că m-a făcut mama norocoasă, trimişii Regiei Autonoma de Tâmp...pardon, Transport în Comun, au înfipt un stâlp galben pe locul unde trăia, cândva, un pom. Pe el, falnică, o plăcuţă îi anunţa pe trecători că de aici se ia rata spre marginea oraşului.

Frumos gest, oamenii stăteau în umbră şi-l aşteptau pe vajnicul şofer, noi, locatarii, am pierdut vreo două locuri de parcare, liniştea de la 5 dimineaţa până spre 23 şi curăţenia ce ieşea de sub mătura vrednicei doamne cu păr roş până la coapse. Maşina mea, parcată la vreo doi metri cel puţin de hulitul loc devenise un fel de bardezi , o tejghea, o la varice, iar urmele de mâini din alte vremuri sau fesele acelea de fecioară flancate de palmele bărbăteşti ale curtezanului posesoarei păreau palide, în comparaţie cu pătrăţoaiele ce răcneau acum: aici a stat, cândva, o paporniţă, aici a băut cândva un trecător, aici stătu proptit un proletar; pahare lăsate goale pe capota maşinii mele, că nimeni nu trecuse pe la vreun fasfud să arunce tava cu resturi la coşul cu Vă mulţumim! ; un spală-mă scris în grabă, că venea osutăşaijdoiu', în săptămâna aia prăfuită, urlete de călători aşteptând maşina şi scrâşnetul ăla de frâne specific de mi-aţi mai spus careva, anul trecut, că nu mai există la autobuzele din dotarea Regiei mai sus blestemate. Toate mărturii ale noii ordini locale. Răbdarea mea de ardeleancă ce cultivă zen în grădină, agiunsă la capăt. Şi degete scriind febril mailuri şi punând oţărâtă întrebări-cheie care neapărat să cuprindă termeni gen: criterii, amplasare, locatari, linişte...Un răspuns politicos, o continuare cu o propunere, o promisiune de fotografii compromiţătoare, un vis ciudat, o revenire acasă şi un panou legat cu zău dacă ştiu ce pe gard. Pe el, mare, vocea celor de la scara B urlă, albastru, graţie pixului nu ştiu cui, către mosafirii nepoftiţi: staţia s-a mutat vizavi de parc. Le-a plăcut la noi mojicilor, lucrul e fără de tăgadă: mulţi dintre ei mai revin şi acum şi stau nostalgici sub geamul meu, privind în zare după rata care să-i ducă spre zaharisit de dulcea lor căsuţă. Acolo unde mucurile de ţigară, cutiile de pizza de la Tip Top, paharele şi sticlele, mucii strânşi prin şerveţele furate de la serviciu, ambalajele de covrigei vanilinaţi şi pungile de perniţe Naty nu au ajuns niciodată, răpite de efemera staţie de autobuz, pe care ticăloasa de mine a vrut-o cât mai departe.

Staţia e vizavi de parc, cum aţi aflat deja, fără ca mutarea să deranjeze pe nimeni, căci doar trei pomi îi bârfesc,acum, cu galbenul stâlp pe cei care, zi de zi, de dimineaţa până seara, îl aşteapta pe osutăşaijunu dar şi pe ...doi.