daca tot am comportament de pensionar...

... şi merg la băi, seara zăbovesc şi pe OTV. Şi constat că tot n-au găsit-o pe biata Elodia şi că nici discuţiile pe tema dosarului nu au fost epuizate.

Cred că nu mai e prostovana aia cu păr lung şi negru în platou, a lu' Tolea, adicătelea, că singură nu are identitate, dar desigur, şi că acum dialogul se poartă în jurul căutării cu ajutorul unei scoţiene care a găsit, buey, zeci de copchii dispăruţi, de ce nu ne-ar găsi eroina, că imediat se face anul de când a intrat în mentalul colectiv o serie de nume proprii şi de figuri fără de care, ah, Doamne, cum ar fi fost 2008?

Revenind, în cele aproximativ 30 de secunde cât am rezistat, că nu e uşor la pensie- ce credeţi, s-a auzit din studiou, în timp ce pe ecran se vedea blonda din Albion concentrată asupra unei amulete care garantat ne aduce înapoie dispăruta, o exclamaţie care ar trebui pusă pe frontispiciul oricărui birou judiciar, oricărei agenţii de detectivi particulari şi, ce s-o mai lărgim, în preajma oricărei clădiri în interiorul căreia trudesc din greu meseriaşi într-ale căutatului (pentru căutatul în coarne poate nu ar merge lozinca, totuşi, dar rămâne să mai studiem posibilitatea, orişicât). Exclamaţia, aşadar, citând din memorie: Ca să fie găsită, dispăruta trebuie să se afle acolo unde este căutată!

Just! Aş încheia însă cu o întrebare: de ce atunci când cauţi ceva, după ce ai găsit obiectul după care umblai înfrigurat, încetezi căutările? Alături de: cum va fi viaţa noastră după ce povestea Elodiei se va fi încheiat? Nu cumva mai săracă?

He, he... Bine că sănătatea nu ne-a părăsit de tot minţile, ce să mai spun?