sunt vie, dar prin ce am trecut..

Acum ca e mai mult de o luna de cand am parasit Bucurestiul, imi pot da seama de lucrurile care nu-mi lipsesc. 

Unde-s povestile alea intinse pe ani intregi, auzite in sala de asteptare a policlinicii de pe Washington? Unde e soacra care sa spuna lumii intregi despre nora dumisale, salariul ei, sejurul petrecut la mare, cum altfel decat pe banii babacilor si despre mezelurile si carnurile primite de fiu, la sfarsitul fiecarei luni, bonus la salariu? Unde sunt peripetiile copilasului vecinei de la doi si barfele la coafor, iesite din gura pizmasa a doamnei asteptand ca parul sa-i iasa acaju cum a vazut ea in reclama ori filozofiile de boschet perorate langa metrul acela de bere, la cine stie ce terasa? 

Toate astea, chit ca in urma cu o jumatate de ora, in autobuzul 36, un june moldav care mancase prea mult usturoi ii explica unei morosence pripasite si ea pe aici ca la rosu chiar trebuie sa opresti masina si ca pe galben ai un oarecare timp de gandire. 

Capac la toate, fie pentru ca sunt cam prostuta si nu-mi dau mereu seama de rautatile oamenilor, mi se intampla sa gasesc tipic ca la noi demersul unui individ care, fara macar sa cunoasca o distinsa posesoare de blog cu care eu am avut onoarea sa ies de atatea ori la ceaiuri, cafele si povesti (mai mult dumneaei), desi nu imi trecuse prin cap sa o intreb cine-i tac-tu, ca altfel mama nu ma lasa sa ies cu tine?, ii rascoleste prin viata ca sa-i poata arunca ceea ce el sigur considera, in nimicnicia sa, o sentinta dupa care ar mai putea desena in aer si un Z mare. Inca un micutism care nu-mi lipseste aici.

A, dupa ce Gramo mi-au trecut pragul, cu doua luni in urma, mi-am miscat si eu falangele in sensul unui raspuns care nu mi se pare pe masura, dar ei sunt prea politicosi sa zica ceva de zeama lunga:) E aici. E ca de un caiet de amintiri/oracol, nu va sfiiti sa lansati aprecieri!Dar e despre prietenie si suferinta prin ofilire. Mi s-a intamplat, asa ca pot sustine cu aratatorul indreptat spre cer ca stiu despre ce vorbesc:)

Explicatie pentru titlu: cand ma imbolnavesc, apai nu ma ocup cu mizilicuri de genul stranutului. Nu, eu zac in pat, iar daca vorbeste cineva langa mine, parca e Thor aruncand cu ciocanul in toti peretii (care sunt mai multi, cand ma ia boala). Ei, uite asa mi-a fost in ultimele zile, iar cu mirosul stau prost si astazi. Cum as mai fi strigat dupa niste oameni sa se spele, in autobuz, dar iata avantajul meu ca nu intru in bucluc, daca nu stiu limba la perfectie. Nu se stie ce am avut, cert e ca au fost manifestari atat de mixte incat mama chiar a avut tupeul, cu mana caus peste receptor, sa ma intrebe complice daca nu care cumva e altceva. Mamelor din lumea intreaga: NU!