Frida nu era acasa

Nu stiu de ce , dar tin sa mentionez pe aceasta cale ca eu pe Frida Kahlo  o stiu dinainte sa apara filmul cu pricina. 

V-am spus- in primele vesti despre sosirea mea aici- cum, acum mai bine de zece ani, eu conspectam istorie si cultura mexicana, intr-o sala de asteptare. Mi-a folosit, iata!

Ieri am zis sa mergem si noi la casa albastra unde sedea familia Kahlo.

In primul rand ca am avut o zi frumoasa, cu soare. In al doilea rand, ca mi-am uitat aparatul foto acasa, ca asa e bine cand pleci in incursiune. NU. In al treilea rand, simt ca voi mai merge acolo de cel putin zece ori, cu musafirii pe care ii astept de peste ocean. (ha! oare am mai spus asta? acum voi sunteti oamenii de peste ocean!) In al patrulea rand, i-am vazut toate zofturile, de la tablouri si cratitile din galbena-i bucatarie, pana la corsetele gipsate (pana la urma a priceput careva ce boala avea femeia asta si de ce se trata cu corset luni la rand?) si cutiutele in care si-o fi tinut agrafele. In al cincilea rand, a fost tare frumos, din pricina de culoare, liniste, havuzul din curte (oare or fi avut oamenii aia havuz, uite asa, la inceputul secolului XX)? Casa era pe strada Londra (bucurestenii care citesc au voie sa vizualizeze aceeasi strada din Dorobanti). Poate e mai lunga si, cu siguranta, mult mai verde.  Strada Viena nu exista in Bucuresti? Nu-i nimic, ca e una in Ciudad de Mexico. Am mers incantata acolo sa vad gaurile din  pereti, de la primul atentat la viata lui Trotsky. Cool. S-a tras de 200 de ori si oamenii aia au ramas neatinsi, ca s-au pitulat intr-un coltisor de langa pat (l-am vazut). Mai sa-i plang de mila lui Trotsky, pentru destin, dar mi-am revenit repede, cand am vazut mausoleuasul din curte unde-i ingropata cenusa lui si a Nataliei sotia (pentru cine a vazut filmul: au ales o actrita leit rusoaica!) Mi-au placut fotografiile si taieturile de ziar in care se vorbea de al doilea atentat, cel cu piolet, care i-a adus sfarsitul lui Lev Davidovici, mai ales cel in care ucigasul aparea in fata comisiei de ancheta. Omul era pansat si vanat la un ochi. Mi se pare normal, cand ii tragi unuia in cap, puternic, pe intuneric, ti se albastreste si tie ochiul, nu? he he, politistii or fi fost la vremea aia oameni vajnici. 

(Acum, daca dispare cineva, ajunge sa vina familia disparutului, dupa o jumatate de an, ca sa gaseasca niste indicii despre cel caruia i se pierduse urma. Politistii nu fac, nu stiu, nu pot, ii doare capul, naiba stie. 

Am totusi niste foto din Coyoacan, din prima zi cand am fost acolo. Ce vedeti aici e peste tot. Culoare, curatenie, nicio urma de agitatie. Pacat ca e departe de unde stam noi! O ora de mers cu metroul* si mai ai de schimbat si trei linii, pe deasupra. )

__________________________________

*o sa va povestesc si despre metroul mexican, cum nu?