Totul a început într-o după-amiază de sâmbătă. M-am întors acasă, am închis bine uşa şi i-am spus: Plouă. M-a privit ciudat, pe fereastră nu se vedea nimic.
I-am mai spus o dată, supărată că nu mă înţelege: Plouă, plouă în mine!
Şi-a apropiat urechea de pieptul meu şi a tresărit.
Într-adevăr, auzea zgomotul stropilor înăuntrul meu.
-Ce s-a întâmplat?
- Am trecut pe lângă o vitrină în care am văzut un copil plângînd. Mi-a venit şi mie să plâng dar lacrimile nu voiau să iasă. Şi atunci a început ploaia asta în mine. Acum s-a mai liniştit.
Sunt o persoană emotivă, plâng din orice, aşa că în mine plouă continuu. M-au dus la doctor, m-au pipăit, ascultat, radiografiat şi m-au privit cu milă. N-aveau ce să-mi facă, ploaia asta are multe motive. Când apa a început să se adune, am căzut la pat. El mi-a rămas aproape. A încercat să mă depărteze de lume dar de multe ori am suferit pentru mine.
Şi ploaia m-a umplut. M-a privit sufocându-mă, mi-a închis ochii şi a rămas cu capul pe pieptul meu. Când a auzit clopotele bisericii din apropiere, s-a ridicat, a mers la fereastră şi a văzut soarele.
Și-a dat seama că nu mai aveam lacrimi.
Şi ploaia m-a umplut. M-a privit sufocându-mă, mi-a închis ochii şi a rămas cu capul pe pieptul meu. Când a auzit clopotele bisericii din apropiere, s-a ridicat, a mers la fereastră şi a văzut soarele.
Și-a dat seama că nu mai aveam lacrimi.
Foarte fain!
RăspundețiȘtergere