ce am mai trait, vazut, mancat

De doua ori pe saptamana ma urc in taxi, inca nu mi-a ajuns caleasca si zau daca poti merge cu metroul unde am eu de ajuns in mai putin timp decat cu poluatorul, chiar imi pare rau de treaba asta si chiar nu se poate circula nici macar cu bicicleta. Desi ideea e dezbatuta (vorbesc despre biciclete).

Taximetristii rar pun ceasul dar, cum vin dupa saptamani petrecute in Italia unde pentru doi kilometri platesti cam 15 euro, zau daca gasesc scump o cursa pana in Coyoacan. Fara trafic ajungi in 20 de minute, cu trafic in 50. 

100 de pesos, la 17 pesos pentru un euro.

Soferii sunt vorbareti. Si-au gasit cu cine. Stiu sa conjug verbe la prezent, pentru trecut bag o terminatie intre italiana si spaniola, viitorul in capul meu suna la fel. 

Naiba stie ce pricep ei, faza e ca de multe ori trebuie sa le explic unde vreau sa ajung si cum mai uit harta acasa aia suntem. Noroc ca, pregatindu-ma sa parcurg drumul cu masina mea, am inceput sa invat activ itinerariul si sa retin bulevardele cheie. Sunt si lenesa, pe deasupra, ca mi-as putea ruga profesoara de spaniola sa ma invete cum sa explic drumul de la mine si pana acolo, ca doar nu se schimba. 

Pardon, nu sunt chiar zero, stiu sa explic sa nu care cumva sa o ia pe Revolucion, ca se lucreaza. O data am ajuns si pe soseaua de centura, evitand lucrarile, dar nu m-am speriat cum se spune ca trebuie sa te sperii cand soferul o ia pe langa itinerariu, pentru ca daca iau un anumit taxi, dintr-o statie unde pe o bancuta asteapta trei soferi si un responsabil care da indicatii, iti deschide usa sa intri in masina si da telefoane si mesaje prin statie sa vina alte taxiuri in locul cu pricina, nu sunt in pericol. 

Nu la fel se intampla cu frumoasele taxi-broscute, care nu sunt in sistemul Sitio despre care povesteam. Au fost, se spune, multe cazuri in care taximetristii cei rai, opriti fiind pe strada de oameni in nevoie de grabiti sau nestiutori ce erau, cum deja nu prea se mai intampla ca esti avertizat inca de pe aeroport, si-au chemat complicii intr-un loc anume, la periferie, unde au ajuns si ei cu masina si clientul care habar nu avea ce il asteapta, l-au buzunarit pe om, i-au luat banii, cartile de credit/debit si telefonul si l-au lasat in pustiu. 

Nici nu vreau sa ma gandesc ce as face, daca as pati asa ceva. M-am gandit sa ma duc la cursuri de autoaparare (dupa 15 ani de la ultimul mers la sala, la karate) dar zau daca te ajuta maiestria, cand iti apare vreo teava de pistol in fata ochilor.

Taximetristii sunt amabili, asadar, citesc si cumpara ziare, in intersectiile aglomerate, iar unul chiar facea sudoku. Il deranja ca tot venea verdele si nu gasea unde sa puna cinciul, dar nu m-am suparat, pentru ca imi cumparasem un pan de muerto si infulecam in masina-i curata (isi curata oamenii pe aici masinile mai ceva ca in Romania, lui Goldie o sa-i placa) presarand zgrabunte de zahar pe bancheta-i. Am prezentat scuze, la coborare, dar cum sa nu inteleaga el, din neamul cu multi diabetici, ca imi scazuse zaharul (da de unde, pofteam si era prima data cand mancam pan de muerto) si neaparat trebuia sa mananc fix atunci pe loc?

Mai e, apoi, Baldemar, para servirlo. Poate chiar il cheama Valdemar, dar cu pronuntia de aici nu te poti pune. Cu parul dat cu briantina bine organizat ca sa-i acopere teasta, cu ochelari de neamt si cu comportament de valet servil, sau poate chiar balet, Baldemar ne-a dus intr-o seara intr-un loc si a fost plin de replici zaharoase care nu stiu unde voiau sa duca. Mda, suntem straini si asta inseamna neaparat ca suntem si putred de bogati. Pe Baldemar l-am mai vazut de cateva ori aici pe strada, pieton, si l-am evitat, de groaza ca vrea sa ma serveasca, imi ureaza o zi, dupa-amiaza, seara excelente si multe alte lucruri de bine.

Pic si Poc, chemati, la fel ca si Baldemar, prin telefon: unul conducea, unul rasfoia febril ghidul orasului. Cel care conducea parea lipsit de speranta, celalalt ne cerea din cand in cand amanunte. Noi mergeam pe Reforma, la Torre Mayor, dar nu stiam ca la turnul ala ajungem: stiam doar ca la numarul 505, deja stiti si voi care e bulevardul, asa ca ne spuneau ca data viitoare sa le spunem numele turnului. In gratioasa mea spaniola i-am zis ca ma asteptam ca un taximetrist sa stie ca la 505 e ceva important. Fara nervi, ca oamenii astia par asa de inocenti si nu te poti stropsi la ei.

De platit, cum spuneam, afli cat inainte sa urci in masina. Cand nu sunt nici ei siguri unde trebuie sa mergi mai pun si taximetrul. Altii, care isi dau seama ca nu e pentru prima oara ca faci drumul, te intreaba la altii cat ai platit. Ai putea minti, dar mie mi-e jena sa spun ceva cu 10 pesos mai putin, cand treaba asta e nici 50 de eurocenti, si pentru ci inseamna mult mai mult decat pentru mine.

Apropo, drumul pe care il fac eu cu 100-120 de pesos poate fi facut si in metrou. 

As avea de schimbat trei linii, de indurat aglomeratia, de asteptat sa vina urmatorul tren, de asurzit in strigatele celor care vand CD-uri, de tras sperieturi ca as putea fi buzunarita. Dar as plati 2 pesos, doar. 

Metroul mexican e cel mai ieftin din lume. Dar si cel mai folosit. 5 milioane de calatori pe zi, spun statisticile. Linia cea mai moderna, 2, ca si in Bucuresti, e cea care trece prin centru. Dar nu sunt de lepadat nici celelalte trenuri. Sunt curate! Oamenii acestia sunt curati! Sa-i vedeti cum spala trotuarele cu ravna, seara sau dimineata, incat prima oara cand i-am vazut am crezut ca sterg urmele unei oribile si sangeroase crime. 

Nu, asa sunt ei. Asa cum isi spala masinile, doar v-am spus. Sau cum se spala pe ei. Nici amaratii care sunt trimisi la cersit de catre cine stie ce retea criminala nu miros urat si nici hainele nu li-s murdare. Singura problema de igiena aici vine de la apa de la robinet, care poate duce cu ea microbii cei mai periculosi pentru stomacul oamenilor. De aceea gargara se face cu apa imbuteliata, e bine sa nu ceri apa cu gheata, ca nu stii ce apa au folosit pentru cuburile alea, iar cand faci dus si canti sa ai grija sa nu iti intre apa in gura. 

In rest, iata ca nu mi s-a intamplat nimic pana acum, fie pentru ca sunt misofoba, fie pentru ca sunt norocoasa. Ceea ce va doresc si voua. In imagine, cum va povesteam saptamanile trecute, marete opere de gradinarit (cu catelusi cu tot).