cum imi e, de fapt, in Mexic

Că lucrurile nu sunt chiar roz chiclet (bombon) şi mi se spune şi că mondiala asta de criză o să înrăutăţească lucrurile. Mexicanii, cum poate ştiţi, sunt săraci. Da, cu toată bogăţia lui Carlos Slim, grosul nu are lacrimi să-şi plângă necazul. 

Pentru noi, care venim din Europa cu salarii europene cu tot, viaţa de aici e frumoasă. Nu că ne-am tăvăli în lux, dar mâncăm bine şi nu scump, benzina costă de două ori mai puţin decât în ţara-mumă, cumpăr filme şi cărţi (în prostie, era să spun, dar uite că nu e dovadă de aşa ceva) în veselie şi cam aşa merg lucrurile. Așadar bogaţi şi pentru că nu ne propunem să umpărăm luna de pe cer.

Ei, şi unde ar trebui să ne simţim ca în Paradis, nu e chiar aşa. În ochii lor suntem putred de bogaţi. Lor le ajung 2-3 pesos pentru un taco la colţul străzii. Dar ăia 2-3 pesos şi-i câştigă greu. Şi atunci, cu toate că sunt bisericoşi peste măsură, nu îi doare nici mâna nici sufletul să ia de la cei care au mai mult ca ei.  Ba chiar, ruşinaţi, i se confesează popii, duminica, la biserică, sau se roagă înainte Fecioarei, să-i ajute la marea lovitură. 

Şi atunci, păşim ca pe ouă când ieşim din casă. Nu ne îmbrăcăm peste măsură de altfel decât lumea, ne-am pus baterii noi la ceasurile din liceu sau din facultate, ce bine că le ţineam în cutia cu nimicuri, nu?, mergem pe trotuarul luminat, mă mai uit eu tot la zece paşi în spate, în lateral şi în sus m-aş uita, dacă aş fi în panică, traversez când mi se pare că e vreunul pe stradă aşa, fără un rost, fără un bagaj sau cu un scop paşnic în ochi (glumesc, nu am cum citi gândurile oamenilor) intru în primul magazin mai luminat şi mai cu vreun poliţist la uşă, îmi pregătesc poşeta să-i dau în cap ticălosului, mă prind că e un biet adolescent evreu trimis de părinţi la sinagogă mai cu forţa, zic, la ce zigzag face pe trotuare, că bucurie că se va ruga intens nu pare, mă simt prost, mă şi văd în ziare :  

Românii ne fac de ruşine şi peste Ocean. O tîrgu-mureşeancă a agresat un adolescent de credinţă mozaică aseară pe strada Sofocle din capitala Mexicului. Femeia spune că a fost autoapărare, dar victima declară că nici nu o văzuse, întrucât era Shabatul şi el se grăbea la sinagogă,  unde era aşteptat de familie. Consulul României în Mexic a vizitat-o pe femeie la închisoarea federală şi ne dă asigurări ca va face tot posibilul ca românca să beneficieze de ...şamd, ştiţi reţeta unei astfel de ştiri, nu?

Dacă se întâmplă să mă întâlniţi şi mă vedeţi că întorc din când în când capul, brusc, ăsta e motivul, nu vreo altă psihoză. Mi-am pus pelicule de protecţie pe geamurile maşinii. Apropo, e o maşină cu număr de Mureş prin Mexic, aşa-s de mândră că mi-aş păstra plăcile numai ca să stârnesc senzaţie. Păcat că trebuie să deschid gura ca să precizez că sunt din Transilvania, că altfel eram deja diva încoronată a Mexicului, iar lumea şi-ar fi pus fulare la gât seara şi usturoi la fereastră. 

Oricum stârnesc interesul precizându-mi originea, iar eu plusez, după ce spun că sunt din România şi adaug Transilvania. Că sunt nu ştiu ce romane pentru adolescenţi a căror acţiune se petrece în ţara de dincolo de păduri, deja am împrumutat nişte cărţi dar degeaba, că sunt unii care le povestesc aceloraşi tineri cum prima oară au păşit în Transilvania într-o seară ceţoasă de noiembrie în care, din pădurile de dincolo de Predeal, se ridicau la ceriu aburi groşi. Aşa că se va veni mult în România din Mexic, la vară.

Şi nu-i linişte mai frumos distrusă decât de o ştire cum e aceasta. Pe scurt, în româneşte, un american expert în răpiri a fost răpit, cum altfel, acum o săptămână. Dacă el care se pricepe nu ştie să rămână liber, de la mine ce pretenţii să am? Şi atunci mă tem, umblu doar pe lumină, şi rămân umilă, că greu nu mi-e. Dar nici uşor.