Decembrie mexican: Guadalupe, pinate si alte obiceiuri

Ascult teatru radiofonic (Steaua fără nume, mulţumită lui GRAMO, suflet nobil cu milă faţă de cei aflaţi departe), aştept să plecăm cu ţoagla pe Reforma să vedem cum e şi apoi mai sunt şi pregătirile de Crăciun, care a început oficial acum două zile, cu sărbătoarea Guadalupei, regina Mexicului şi împărăteasa Americii, cum îi spun localnicii. 

I-a apărut în faţă unui localnic la un 12 decembrie, în 1531, şi au înţeles atunci, mai de bună voie, mai cu forţa, că venise să-i cunoască pe fiii noului continent. 

De vineri, aşadar, şi până pe 6 ianuarie, aici se sărbătoreşte. Nu că în alte perioade ale anului e linişte şi pace. În octombrie, când am păşit în acest oraş, m-au lovit decoraţiunile pentru Ziua morţilor. Cum au terminat cu celebratul, cum, în nici 24 de ore, au schimbat decoraţiunile cu cele de Crăciun. Care aici, pentru că sunt mult diferite de cele de pe la noi, mi se par frumoase foc. Acadele în brazi, căluşei, reni, globuri, globuleţe. Şi obiceie ca pentru bordeiele de aici.

Ştiţi ce e Posada, nu? Când ai noştri i-au aşteptat pe ai lor şi le-au dat cu pietre în cap, spune elevul Gigel. Brava, stai jos şi ascultă mai departe. 

Posada înseamnă adăpost, trecătoare şi multe altele. Mexicanii au Posadele întru ilustrarea clipelor în care Maria, aşteptând să nască, îşi căuta adăpost. 

Grupul de prieteni se împarte în două, cei care stau în casă şi cei care ies afară. Toţi cu lumânări, cântă, cei de afară cerând să fie primiţi, cei dinăuntru lăsându-i, mai cu greu, să intre. Şi apoi se rupe Piñata (o sferă măricică din carton, bine împopoţonată, umplută cu dulciuri şi jucării) şi toţi dau năvală să-şi umple buzunarele. 

Îmi place partea cu ruptul/spartul piñatei. Sfera e prinsă de o sfoară pe care doi oameni de nădejde cocoţaţi pe clădire o mânuiesc astfel încât cel care loveşte sfera cu un baston, legat la ochi, cu greu să o nimerească. 

Mi-am văzut colegii cei mai blânzi în ipostaze atât de feroce că în următorul trimestru nu mai vreau să stau cu ei în bancă. Să vie cineva să-mi spuie cum iepuraşul se transformă în lup dacă-l legi la ochi şi-i dai un ciomag. 

Când în sfârşit minunea aia suspendată s-a spart, ne-au căzut în cap dulciuri, fructe şi jucării, iar noi am fost fericiţi, cum nu: eu am prins două guayaba, trei arahide în coaja lor, o roată de maşinuţă, şoferul cel galben, o bomboană de lămâie, una de portocale, şi două ciocolăţici Bubu Lubu. Cu jeleu alb-roş în interior (precum am văzut şi nu am gustat, giur!)

Şi apoi mai sunt stelele de Crăciun, crăciuniţele sau Euphorbia pulcherrima,  de la colţ de stradă, din geamurile oamenilor, de pe la uşi ori de pe stâlpi. 

În perioada aceasta se dăruiesc şi niciodată nu sunt prea puţine într-o casă. 

Şi maşinile cu corniţe de ren şi nas roş. 

Şi maratonul Guadalupe Reyes. Începe pe 12 decembrie şi se termină pe 6 ianuarie, de Reyes, ziua magilor şi tot aia în care copiii primesc cadouri, pentru că Moş Crăciun nu e din povestea asta. 

Şi maratonul acesta nu e întrecere sportivă ci lanţ de mari crăpelniţe. 

Şi nu în ultimul rând altare închinate Fecioarei de Guadalupe prin case, şi dantele locale spălate şi apretate şi cu grijă puse sub sticla de pe masă, şi scaune lăsate în ţipla lor de 30 de ani, şi păpuşi "frumos" îmbrăcate. 

Din care ultime lucruri enumerate am văzut vineri seară, la o petrecere în cinstea unei Lupite care, de altfel, foarte amabilă, ne-a informat că su casa es nuestra casa, lucru care m-a îngrozit, că eu aș fi aruncat ţiplele, de exemplu.