si apoi a venit dupa-amiaza...

...şi ca tot omul cu stomac în stare de folosinţă, nicio oprelişte de care să fie conştient şi aer proaspăt în pulmoni, mi s-a făcut foame. 

Dar nu plec la vânătoare să mă pun în temă şi tare înţeleaptă m-am simţit că am aruncat deoparte ghidurile tipărite care, cu o seară înainte, ne-au trimis străzi îndepărtate în căutarea şi dezamăgitoarea găsire a unui restaurant care în clipa de faţă vinde mese, scaune, tacâmuri şi blide, semn că sigur nu mai aşteaptă pe nimeni să se nutrească în locandă. 

Acum aveam o trimitere de la o americancă mult lăudată în diaspora lor de aici, care se pricepe la bucătărie şi care afirma pe blogu-i că nu-i mâncare mai bună şi mai locală decât cea de la Fonda Marceva. Băgat la cap, lăudat în jur că mergem la loc testat de maeştri ai bucătăriei chemaţi să vorbească pe la conferinţe săteşti în domeniu. 

Am zis să trec peste colbul din bătătura, peste blidele ciobite, că nu-s sclifosită, dar zău dacă mi-a căzut bine simplitatea pe care o cerusem, că doară nu era să mă apuc acum de mâncat carne şi picanterii. Da, nu am ce căuta prin cuhniile mexicane cu hatârurile-mi, noroc cu fructele şi legumele despre care v-am mai povestit. Şi-apoi iar pe străzi, unde am văzut un copac frumos (o specie ocrotită),

am văzut că e mare grădina lui Dumnezeu şi am auzit că în spaniolă cucurigu poate suna altfel. 

Am luat aminte că aici omuleţul verde din semafor fuge (când îi vine rândul, nu aiurea) şi am constatat că sâmbăta numai să vrei te plictiseşti prin Morelia: concerte mai spre punk, mai spre viori artistico-ruseşti, apropo, cine e Vladimir Kurdov - răspunsul fiind un violonist cu coadă, pălărie şi multă dorinţă de a lua la pas prin jurul scenei, cine ştie după ce idee pe care nu am pătruns-o, pentru că noi am vrut să mergem cu tramvaiul prin oraş.

Am plătit belete, am urcat în vehicul, am văzut unde putem lăsa bacşişul pe care nu-i lucrător mexican să nu-l ceară, niciodată discret. Propina se numește.

Cu tramvaiul nu am mai fost, pentru că, în afară de noi, mama, tata şi cei doi copii bine înarmaţi cu floricele, cartofiori prăjiţi, dulciuri artificial colorate, sucuri carbogazoase, baloane cumpărate din piaţa mare şi o maşinuţă ţinută-n buzunar, în caz de plictiseală, nu a mai plătit nimeni 60 de

pesos să vadă oraşul dintr-un tramvai care nici măcar nu mergea pe şine. 

Prima oară am vrut să fim grandomani şi să plătim noi restul biletelor (tramvaiul nu porneşte fără 10 persoane pe scaune, noi eram oficial 4, că ăia micii nu se pun.), apoi ne-am amintit că sunt nişte laturi care nu ne convin la toată povestea, aşa că am urcat pe terasa unde mi-am început eu povestea sâmbătă dimineaţa şi am văzut finalul manifestărilor artistice, care părea fericit. 

Focuri de artificii, catedrala frumos luminată ca în fiecare seară, oameni fericiţi, niciun june vărsându-şi măruntaiele pe trotuare de la prea mult alcool îngurgitat şi nicio sirenă urlând a disperare sub ochii noştri. Lucru care vă doresc şi vouă. Să nu ajungeți să le vedeţi, adicătelea. 

După care, a doua zi, am plecat. Ne aşteptau lucruri atât de frumoase că nici nu ştiu cum să le povestesc.

Nu că mâine voi fi reuşit să încropesc ceva. Rămâne de văzut.