¡Viva Don Vasco!*

...prin centru, ca sa fiu precisa.

Centrul orasului in care locuiesc peste 600 de mii de locuitori plus studentii care vin sa invete aici. si au mare dreptate sa vina, caci Universitatea e importanta, in oras sunt multe festivaluri, nu sunt probleme de siguranta, clima e incantatoare si ceriul albastru, nu gri, ca in capitala, iar centrul mai e si patrimoniu UNESCO.  

Morelia e oras din acela, colonial. Cu frumoasa piata centrala, zocalo, portaluri si case in stilul cu pricina, cu tramvai vechi, puncte de informare pentru turistii care nu-s si, cel mai important, Politia Turistica. Nu-mi ajungeau zecile de feluri de politisti din Ciudad de Mexico, nu de alta.

Piata de dulciuri unde m-am infiintat cu mult timp inaintea negustorilor e ceea ce nu ma asteptam: tarabe cu nuci, fistic, migdale, crude, prajite, tavalite prin chili sau caramelizate, faimoasele Alegria, adica discuri foarte mari si foarte fine din zahar viu colorat, smochine, fructe uscate, bezele, tamarind si alte alea. 

Toate descoperite, pazite bine de oameni care, la 10 dimineata, or fi fost la micul dejun sau la gustare, stateau cu nasul in farfuria din care ieseau aburi de tamales, de mi-am imaginat, in psihoza pe care deja o cunoasteti, stropi grasi pe tot ce era expus sub ochii lor. 

Suveniruri, apoi. Daca in pietele din Capitala am vazut tot ce a iesit de sub mana artizanilor din toata tarisoara asta, nu m-a mai impresionat nimic. Nici macar cizmulitele din piele in care poti sa-ti tii paharutul de tequila, nici straitele "Amintire din Morelia" nici broastele cu palarie de cowboy si zambet sadic, cine stie de ce.

Pe la 11, soarele ardea cat sa-mi vina sa dau cu haina de pamant, dar am mers mai departe, fara sa cracnesc, caci in buzunare aveam acte si telefon, esentiale cand ramai singur pe lume intr-un oras necunoscut. Lustragii din Piata Centrala ii dadeau de zor cu lucrul. Cel mai mult mi-a fost mila de cel platit sa vopseasca niste cizme din scai roz, care au facut-o cool anii trecuti pe posesoare, intr-un trist, dar vai, clasic, negru. Totusi, parca e mai trist lustragiul fara de pantofi sub nas. Sau cel ignorat total de client? De unde sa stiu eu, care-mi curat singura sosonii?

Cafeaua- potrivita cu ochii intredeschisi de prea multa lumina ori de oxigen in continuare rarefiat (nu am coborat decat 600 metri sub Ciudad de Mexico)- s-a luat de la Gourmetul Lilianei, in aroma detergentului cu care s-a frecat (mdoh, impersonal) asfaltul, pentru ca La Conspiraciòn, denumita asa din cauza unei legaturi cu orasul in care a vazut lumina ochilor revolutionarul Morelos, era inchisa. 

Conspiratiunile nu au nimic de a face cu lumina zilei, mi-e din ce in ce mai clar!

Am dat si peste statuia lui Melchor Ocampo, un om care e multe strazi, ca si Morelos, care e si stat, pe deasupra** 

Vajnic om politic, cu un crunt sfarsit, dar care a crezut ca a facut pentru patria-i cat a judecat in sinele-i ca era bine, citat de pe placa din centrul Moreliei. Traducere mai intortocheata nu cred sa fi facut vreodata, dar ma emotioneaza in continuare patriotismul local si ma mai ia si rusinea ca nu sunt capabila de asa ceva fara sa par ridicola.

Ridicola? Oi fi fost, cum nu, in ochii localnicilor care m-au vazut pozand un capac de canal. Doar ca profitam, ca sa-i pot trimite lui Lucian o alta lucratura umana pe tema blogului dumisale, cel cu capacele de canal. Ca nu am mai vazut regii magi in postura asta, printre altele, si pentru ca ma suparasera capacele din Ciudad de Mexico, care nu au niciun chichirez.

Si nu e decat amiaza! Mai umblu, mai imortalizez, va mai scriu!

_____________

*Don Vasco de Quiroga, nascut in Spania si venit aici pe la 1500. Un mare om. Amanunte, aici.

** Mai mare bucuria sa te pierzi in Mexico City, unde in fiecare cartier exista cate o strada Morelos, Ocampo, Revoluciòn, Londra samd!