cand muzica doare

Am avut o sâmbătă seara de neuitat. Aici e Festival, noi suntem bucuroşi nevoie mare să fim contemporani cu a 25-a ediţie, am dat cu carioca peste program de aveam în fiecare zi un eveniment pe care să-l vedem, dar, cu atâta lucru şi şcoală, ne-am trezit că doar la sfârşit de săptămână putem vedea ceva. 

Era trecut de 7 când ne-am amintit de marea bucurie de când am aflat de festival aşa că repede la program. Nişte proiecţii de filme în centrul istoric care s-ar fi terminat la 10, noi cu stomacul gol deci nu am fi avut cum să fim şi acolo şi pizza la care visam aşa că, în marele meu snobism, am spus că ne-ar prinde bine nişte muzică de calitate, ca să nu obosim prea mult cu salturile între scenă şi restaurant. Articolul care recomanda trupele era mai mult decât entuziast, formaţii cu nume cum să mă convingă că nu dau niciodată greş cu muzica şi filmele: Jazkamer!nu sună fain? Americani şi norvegieni, eveniment patronat şi de Ambasada americană, să mergem dar la marele Auditoriu naţional la concert! Belete luate din timp, cu mers la faţa locului cu două ore înainte, privit nu chiar chiorîş personagiile în negru care aşteptau acelaşi lucru ca şi mine, să vie la serviciu băiatul de la ghişeu, plătit cu card, luat şi alte pliante de pe acolo, mers la mâncare, tradus greşit jamon în salmon, de foame, pescuit bucăţile de şuncă de pe pizza denumnită Dublino (Saluti, Suzi, am primit vederea, mulţumim şi vrem o casă în Irlandia!), înfulecat rapid restul să nu întârziem la concert şi fuga!

La intrare, coadă onorabilă, aceiaşi îmbrăcaţi în negru cu bocanci, breton asimetric şi ochi bine dermatografaţi, noi ne-am aciuat lângă nişte bălai în birkenştoci, ca să nu ne simţim cei mai bătrâni, am găsit o sală curată, chelneri în cămeşi albe şi cu şervet bleumarin pe antebraţ, lângă tăvile argintate, ne arătau sub albastrele lor lanterne ce putem piguli ori bea în timp ce-n urechi ne-ar răsuna culta muzică pentru care venirăm. Întuneric, să cânte muzica! O fi dodecafonică? Am îmbătrânit chiar aşa de mult? Când a fost ultima oară când am ascultat muzică despre care am zis clar că nu e pentru mine? Ce harnic e chitaristul din dreapta! Toboşarul asudă. Din întuneric, un chelner îmi bagă lanterna în ochi, apoi o îndreaptă spre meniul lui cu degeţele de brânză şi cartofiori, îi răcnesc că nu, gracias, chitaristul din dreapta se înfurie, smulge corzi, le bagă în gură, nu mastichează nimicutza, i-aş striga să nu le înghită dar mi-e teamă că nu mă aude, toboşarul se cară, nu pare nervos, chitaristul din dreapta, despre care în grupul nostru de melomani am conchis că are sau faţă de tocilar sau mutră de criminal în serie, rămâne dârz pe baricade, chitaristul din stânga îşi lasă obiectul muncii la podea, aş vrea să sară pe el, cred că e scump, nu se întâmplă nimic, omul vine în mijlocul scenei, abia îl vedem pe întuneric, ridică mâinile la ceriu prosternat, nu cade, pleacă, chitaristul din dreapta, cu tot cu faţa lui controversată continuă, după care se opreşte. 

Noi chiuim. A ce vreţi voi, dar nu a admiraţie. Pauză. 

Distinşii chelneri ne întreabă iar ce vrem, oamenii din stânga mea decid să ia o tequila, ai mai scumpă, mie nu-mi vine să pun nimic în gură. Ne gândim că dacă Jazkamer au cântat primii, Sunno or fi crema. Rămânem. Nu ne promitem nimic, dar ne rezultă că dacă e tot aşa, poate ieşim la liniştea de metropolă, mai degrabă.

Ceea ce eu am făcut prima, că nu aveam dopuri de pus în urechi, cum am constatat cu tristeţe că unii aveau, deci ei ştiau unde vin (şi atunci de ce au venit?) şi nici tricoul celui din faţa mea, citez: Those masochistic messages run deep, tearing through years of subconscious defences. Încheiat citatul şi coborît în holul principal, unde o domnişoară mă avertizează că, odată ce trec de cordon, cale de întoarcere nu e. 

Muzica se auzea, cred, fix cum intra în urechile celor cu dopuri. În subtila mea spaniolă o întreb dacă ea una ar vrea să se mai întoarcă în locul meu. Părul mi-era strâns legat în coadă, deci nu era posibilitatea unei stări măciucă. M-am mai uitat pe pereţi până au apărut şi companionii mei, evident trişti că n-au mai rămas până la capăt. Se pare că fix după ce am ieşit eu, solistul îşi băgase microfonul prin haine până jos unde mima nu ştiu ce act. Mie mi-a rămas mintea doar la cei din sală. Niciun bătăuş, niciun beţiv, podeaua era curată lacrimă, iar eu nu mai ştiu ce vârstă am, dacă am ajuns să judec preferinţele muzicale.

Exemple, uite aici, click, dar boxele la 1/4 din capacitate, spre binele planetei!

şi


PS: în dreapta mea era un june care vibra pozitiv, la fel ca lucrurile din geantă şi cămeşa-mi, cu ochii închişi. M-am depărtat uşor, să nu ma prindă de gît, în starea lui. Nu l-aş fi acuzat de nimic, dar nici bine nu mi-ar fi părut.

PS2, ieri, dupa ce imi trecuse durerea de timpan sau ce naiba poate durea de la prea multi decibeli, am ascultat toata ziua rock şi metale şi am apreciat pozitiv ritmul, linia melodică, versurile. Pe vremea mea era altfel, maică!