Nu, că nu în urare stă straniul, ci în ultimele zile.
Pe rând, cum nu?, dar şi pe sărite.
Am fost ieri la o petrecere după prima comuniune a unei drăgălaşe şi băieţoase fetiţe. Îmbuclată frumuşel şi cu o rochiţă care mai păstra din inocenţa cu care intrase în biserică, Lara ne-a aşteptat dârză şi grăbită. Datorie de gazdă, au instruit-o bine nănaşii, părinţii şi două perechi de bunici veniţi de peste Ocean. Şi-a predat cadoul nedesfăcut naşei, ne-a întins obrazul spre o altă parte a datoriei pe care trebuia să o îndeplinească spăşită, abia ne cunoaşte (ce, vouă vă plăcea să vă pupăcească rubedeniile ori cunoştinţele când eraţi mici?), iar apoi ne-a întors spatele, căci s-o fi prins ea de multişor că timpul trece la fel de inreversibil şi pentru ea. Şi-a scos pantofiorii delicaţi şi ţup! pe trambulina umflată cu aer ce torcea în curte, alături de alte jocuri şi jucării aduse de domnii de la firma cu evenimentele. Răstimp, la mese, ca noi şi alţi invitaţi. Mai de-ai casei, mai de-ai oraşului, mai de-ai ţării şi mai de-ai planetei. Şi lângă ei, mariachi. Zece zile dacă stai în Mexic îţi ies pe nas, mă contrazice careva? Noi strigând în toate limbile, noi mâncând tortile, fasole, cepe murate, orez, cochinite, tamales şi alte alea, ei bând tequila, eu apă cu un munte de gheaţă, că n-am reuşit să arunc lângă flori chiar tot aisbergul din pahar, chelneri pisălogi, săracii de ei, meseria, sectoristul invitat să se îmbuibe şi el, un alt miliţian despre care se ştie că are o voce minunată, dar care fuge când gazda, deja sub influenţa spinilor de cactus (pardon, a gradelor din pahar), îl invită să se reproducă, o conga de dănţuitori dezlănţuiţi, sărbătorita noastră schimbată în haine de joacă, în lacrămi, cu o geantă în mână, fugând să ascundă ceva în spatele casei, o gaşcă de copii înlăcrimaţi şi ei, urmărind-o, conga înaintând furibundă spre mine, bunica fetii prinzând-o în gioc, fără să-i vadă faţa, Lara, despletită, scuturându-se de bucuria celorlalţi, părinţi veniţi să afle ce se întâmplă, eu care nu îmi imaginam decât că s-au luat la cearta pe jucării, fotograful tocmit să scoată 200, nu mai mult, de instantanee sau nu, tortul adus de tatăl intrat în râsul-plânsul curţii, copiii chemaţi la poze, fetiţe în rochii diafane roz, desculţe şi murdare pe picioare, zâmbind poznaş şi înfigând degeţele în tort, acolo unde privirile noastre n-ar trebui să ajungă, un satîr, nu alta, poza! whisky!, nu cheese! sau păsărica! aplauze, mariachii care nu mai tac, ¡hasta luego!, pupături, mărturii, hai repede acasă că mi se închid ochii de somn!
Azi, la biserică. De cum am ajuns aici, am zis să caut o biserică ortodoxă. Nu că mi-aş fi trăit tinereţile prin strane, dar să fiu şi eu în rândul lumii! Găsisem una rusă şi am păstrat mailul părintelui Nectarie, să aflu adresa, când sunt slujbele şi alte alea. Şi am purces la drum. Nu e departe, nu e la marginea oraşului. Am agiuns cu o jumătate de oră înainte de zece-treizeciul pe care l-am cetit printre chirilicele din care am mai desluşit liturghie şi nimic mai mult. Ne-am mai învârtit, eu curioasă, el răbdător (să îndure, dacă nu şi-a luat papistaşă!), ne-am întors, uşa mănăstirii, că uite că nu am precizat, tot închisă. Trag timidă de cercul care atârna de firul ce mergea dincolo de portiţă, trag apoi mai cu putere şi-mi deschide un frate, indigen, dar ortodox. Aici minţile mi se duc la Seinfeld şi la episodul în care George întrevede o mare iubire cu o letonă şi vrea neapărat să treaca la credinţa ei. Şi biserica aia letonă, şi preoţii care slujeau acolo păreau transpuşi în micuţa clădire de pe strada Dunării, că şi asta am uitat: să vă spun unde se petrece această parte a acţiunii. Şi eu, care aflu că la 12 va fi ceva, dar scurt, că azi-noapte s-a rămas până la 4, şi-s cu toţii obosiţi. Ne îndepărtăm, eu mă apuc să explic de ce cred eu că ar fi durat atâta, nu era loc de înconjurat biserica, or fi făcut tur de cuadros/blocks, până au luat lumină, până le-a sfinţit bucatele, cum devine cu toate astea, hai acasă să cetim ceva şi ne întoarcem. Două ore mai târziu, curtişoara aceea prinsese viaţă. Coşuri cu ouă colorate, o colivă mare îmbombonată, colaci acoperiţi cu fulgi de migdale, lumănări în cornete de hârtie. Doamne cu năframă, domni mai puţin, toţi cu chipuri din Doctor Jivago, lângă mine un Trotzky cu vestă pupă evlavios icoanele, pe rând, eu mă pierd, mă uit după lumânări, nici o creştină lângă ele, să mă lămurească dacă pot să iau, câte anume, cât costă, doar două cutii în faţa cărora toată rusa prinsă după ureche de când fratele meu îşi făcea temele se evaporase, mă jenez şi mai mult, o tânără vorbind ruseşte lângă mine şi eu cu o fisă mare de tot zornăind căzându-mi peste frunte: la Biserica Rusă nu doar că vin credincioşi apăruţi de acolo, de unde ne vine ploaia, dar şi slujba va fi tot aşa. Cu aceeaşi ''discreţie'' cu care, cu vreo 13 ani în urmă, patru tineri sub o singură umbrelă şi un câine Husky urlând disperat plecau de la Slujba de Înviere, la Târgu Mureş, mi-am tras însoţitorul de toartă şi-am plecat. La ieşire, ne-a scrutat un domn care cobora dintr-o maşină cu număr diplomatic. Aducea a Putin tânăr.
Adevarat a Inviat!
RăspundețiȘtergereBestiale vederi!
Adevarat a Inviat!
RăspundețiȘtergere