Când l-am citit pe Manafu că vrea să pornească o campanie de conştientizare m-am bucurat. Şi m-am întristat rău. Am plecat dintr-o Românie unde, la mutare, mi-am aruncat o colecţie de ziare şi reviste într-unul din frumoasele containere pentru hârtie şi doar atât. A doua zi, Dilemele şi Româniile mele literare, nedesprinse din teancul în care le legasem, erau în spaţiul verde.
Aruncate de vreun nemernic care nu ştia ce să facă, dar totuşi le-a scos din containerul acela albastru. Erau primele luni în care cuburile acelea din plastic puse de primărie în Crângaşi chiar adăposteau deşeurile reciclabile cărora le erau destinate. Cu doi ani în urmă, îmi amintesc cum i-am făcut observaţie mamei venite în vizită că aruncă sticlele la un loc cu gunoiul. Ca să cobor şi să găsesc în containere moloz şi alte alea, de la vreun "econom" care şi-a spart pereţii după o modă maladivă şi nu voia să le plătească gunoierilor un transport special, cum s-ar proceda în mod normal.
Ei nu-i nimic că am venit în Mexic, care face ce face şi îşi imită cât poate de mult vecinul de la nord, cu toate resentimentele pe care i le poartă. Şi constat că se face colectare selectivă şi mă bucur că am nimerit în leagănul civilizaţiei mileniului trei. Fapt pentru care institui lege marţială în casă, să se separe organicul de inorganic! La şase luni de când îmi curăţă un robotoid casa, contra cost, constat că în coşul de sub scările dumneai, unde aşezăm PET-uri turtite, să nu aruncăm aer, hârtii şi toate alea arunca duduia conţinutul făraşului, după ce mătura balcoanele. Mi-a trecut un cuţit în inimă!
În condiţiile în care Mexicul e poluat de nu există cuvinte să descrii asta, în condiţiile în care aici în Valea Mexicului mai este apă pentru 10 ani, după care Cel de Sus cu mila!
În condiţiile în care Mexicul e poluat de nu există cuvinte să descrii asta, în condiţiile în care aici în Valea Mexicului mai este apă pentru 10 ani, după care Cel de Sus cu mila!
Am tipărit ultra poster desenat de mînuşiţele mele, l-am lipit pe perete şi de atunci, trei săptămâni să fie, observ un exces de zel şi o triere suplimentară a resturilor menajere înainte de coborâtul cu cei doi saci în garaj, de unde îl iau vajnicii gunoieri dimineața la ora cinci.
Şi atunci, chit că deocamdată aşa ştiu că în România mă voi mai prezenta doar vara, când aici e sezonul ploilor şi, pe viitor, în concedii, mă repet şi spun: există viaţă după colectare!
eu am stat 2 luni intr-un apartament in care 1 data la 2 saptamana veneau 2 persoane sa faca curatenie. a fost groaznic de stresant.
RăspundețiȘtergerepe langa faptul ca ma simteam datoare sa fac curatenie inainte de venirea lor, mai eram si incredibil de jenata ca trebuie sa vina sa faca curatenie.
as fi anulat vizitele astea daca as fi putut.
tu cum te descurci?
Mă descurc în sensul că multă vreme făceam ordine şi disciplină înainte să apară numita Liliana, cum făcea şi, Dumnezeu să o ierte, Monica Lovinescu.
RăspundețiȘtergereE o jenă care dispare repede când (se aplică doar în America Latină cred) îţi dai seama că o zi de lucru pentru o menajeră care ia mult, nu puţin (câştigă mai bine decât o secretară de firmă, din ce am văzut în anunţurile din ziare) costă cât o ieşire la o cafenea, nici măcar la restaurant. Aşa că mă bucur că femeia asta are cu ce să-şi crească fetiţa aia simpatică pe care o adusese o dată când era ceva zi liberă şi nu avea cu cine să o lase şi am trecut peste exploatarea omului de către om. Închei spunând că venirea ei aici nu ne-a transformat şi continuăm să ne aşezăm lucrurile la loc şi să nu ne porcim în baie şi bucătărie, pentru că la revenirea în Europa am suferi amarnic, plătind triplu vreunei românce care ne va asasina, cum scrie în ziare, iertare pentru glumele nesărate.
la mine erau alte persoane de fiecare data. poate de asta
RăspundețiȘtergere