Povestea unui jurnalist român în Mexic - ţara gripei

Copiez aici un articol trimis ziarului Gândul în 2009, când Mexicul era în carantină din cauza gripei porcine.

Arhivele ziarului nu mai conservă textul meu, așa că e mai sigur dacă îl arhivez eu aici

Exclusiv: Povestea unui jurnalist român în Mexic - ţara gripei

E vară în toată puterea cuvântului, în Mexic. La prânz sunt şi 30 de grade, seara adie un vânticel răcoros, ploile vin abia la sfârşitul lunii. În mod normal, cum vineri a fost 1 mai, locuitorii Districtului Federal ar fi fost cât mai departe de oraş, la malul unuia dintre cele două oceane care mărginesc Mexicul.

După toate cele întâmplate în ultima săptămână, altul e însă motivul pentru care străzile nu mai sunt un furnicar, ca de obicei. Lumea stă în casă ori chiar a plecat, în ciuda autorităţilor care le cereau oamenilor să nu părăsească oraşele. Majoritatea mexicanilor au liber până pe 5 mai. Ce să facă în oraş, când cinematografele, restaurantele, cluburile şi discotecile sunt închise?
Eu n-am plecat. Nu mă tem, ne luăm măsurile de precauţie despre care am tot aflat în ultimul timp, aşteptăm să treacă totul.

De dimineaţă, mă trezeşte un tril de păsări. Nu le mai auzisem până acum. Traficul, vânzătorul de gaz cu fluierul lui chinuitor de la 7 dimineaţa, vecinii care plecau devreme de acasă acopereau, cu zgomotul lor, ciripitul, se pare.

Nu e nimeni pe stradă. Din când în când, o maşină, trecători cu măşti de protecţie. De pe balconul de jos, copii despre care nici nu ştiam că îmi sunt vecini se joacă într-o piscină gonflabilă. Aştept să vină şi prânzul, ca să pot ieşi puţin. În mod normal, aş fi plecat devreme şi aş fi mâncat în oraş. Portarul clădirii lucrează, doar că nu mai stă la intrare. Şi-a mutat monitoarele camerelor de supraveghere în locuinţa lui de la subsol. În faţa centrului comercial din apropiere, un taximetrist îşi aşteaptă plictisit clienţii. Vânzătorii de lumânări din faţa bisericii s-au evaporat, parcă. La intrare, două cerşetoare, dintre care una e norocoasă: poartă căutata mască de protecţie. Înăuntru, doi, trei oameni, obişnuitul afiş al Ministerului Sănătăţii şi sfaturile pentru prevenirea îmbolnăvirii, nimic din aglomeraţia din alte zile. Aici, în mod normal, e o slujbă la fiecare două ore. În parc, oameni cu câini, îndrăgostiţi, cititori protejaţi. Îmi ţin masca pe bărbie şi îmi acopăr nasul şi gura doar când se apropie cineva.

Despre teamă
Zilele trecute, când am ieşit prima oară din casă, m-am surprins traversând în fugă în momentul în care punctul care venea din faţă s-a transformat într-o doamnă fără mască de protecţie. M-am ruşinat, dar acum mă acopăr fără jenă când se apropie cineva. Aflu că în trei ore masca devine permeabilă, din cauză că se umezeşte. Acasă mai am doar 6, nu pot folosi una pe zi. La cafeneaua unde mă opresc în fiecare zi, vânzătoare plictisite, scaune pe mesele adunate lângă pereţi, un ring de dans pe care nu e nimeni. José, care îmi vinde flori la un preţ special, mă tem că mai mare decât pentru restul lumii, îmi spune, în timp ce rupe petalele uscate ale florilor, că n-a făcut niciun ban azi. Îi spun că la întoarcere aş vrea nişte floarea-soarelui, dar pe urmă mă frământ: ar trebui să-mi fie frică şi de viruşi care ar putea colcăi printre petale, dacă florarul a strănutat puternic spre buchete? În ritmul acesta o să-mi fie frică şi de mine însămi. Respir adânc, e tot mai cald, cu masca pe faţă. La metrou, gărzi şi călători stingheri. 4 milioane de oameni folosesc în fiecare zi metroul mexican. E şi cel mai ieftin din lume, doi pesos călătoria. Vagoanele sunt atât de aglomerate că de multe ori trebuie să aştepţi două trenuri, chiar şi la sfârşit de săptămână. În microbuze am văzut în sfârşit scaune libere.
La farmacie, mă fac de râs, sperând că şi-au înnoit stocul de gel antibacterial. Cumpăr alcool etilic, să îndoi ce a mai rămas într-un flacon cumpărat cu vreo trei luni în urmă. Vânzătorul îşi linge degetele, să separe de teanc punga în care îmi pune sticla. Oftez.
În Zocalo, piaţa centrală a oraşului, obişnuitele deja caravane ale sănătăţii şi două corturi uriaşe albe. Fac scenarii şi îmi imaginez că sunt viitoare spitale de campanie sau depozite pentru ajutoarele venite din China. Aflu că sunt un muzeu al dinozaurilor care urma să fie deschis pe 30 aprilie, când în Mexic se sărbătoreşte Ziua Copilului.
În sunetul flaşnetelor aflate în preajma oricărei atracţii turistice, ca şi mine, mulţi au venit să vadă centrul eliberat de mulţime. Copii traşi de mână când se apropie de grupuri de oameni, căţei la plimbare, gură- cască, lucrători în magazinele care au mai rămas deschise. Mă surprind uitându-mă în vitrina unui magazin de pălării. E singurul lucru care mi-ar lipsi, pe lângă mască şi ochelarii de soare, ca să-i sperii pe trecători.

Politicienii alungă gripa şi atrag voturile
Politica alungă orice teamă de îmbolnăvire. Lângă fotografia lui Andrés Manuel López Obrador, un controversat politician de stânga, fost primar al oraşului, un bătrânel vorbeşte unui grup de oameni. Îmi amintesc că, la începtul anului, Obrador încerca să-i convingă pe mexicani că, dacă ar fi fost el la putere, ţara nu ar fi fost încercată de criza economică mondială. Îmi imaginez, fără să mă, apropii prea mult de mulţime, că ideea e aceeaşi: fără de el nu ar fi fost gripă nici în Mexic, nici în lumea largă.
În Catedrala Mitropolitană, după ce le cerem voie poliţiştilor federali de la intrare, asistăm la sfârşitul unei slujbe. Nu suntem prea mulţi, probabil cei de afară ştiu când să oprească accesul.
În parcul Alameda, panica, măsurile de precauţie şi poate gripa n-au ajuns. Vânzători ambulanţi, oameni mâncând pe bănci, coşuri de gunoaie pline de ambalaje de la restaurantele din jur, acrobaţi, ritualuri precolumbiene. Un pedant într-ale ştiinţei, care mă anunţă că e biolog marin, vorbeşte nouă limbi străine şi că sistemul binar de aici provine mă lămureşte că dansul indigenilor nu are nimic de a face cu pandemia.
Se lasă seara. Mă întorc acasă obosită şi bucuroasă că am reuşit să văd centrul pe îndelete, pentru prima oară în şase luni, de când sunt aici.
Fără să mă tem că aş putea fi tâlhărită, căci altul pare să fie duşmanul acum. E linişte, nu-l mai aud pe vânzătorul de tamales care trecea în fiecare seară pe străduţa noastră cu strigătu-i puternic, despre care abia de curând am aflat că e o înregistrare, altfel ar răguşi, la câţi kilometri face pe zi. Ne uităm la un film, e al nostru, era aglomeraţie la centrul de închirieri şi apoi, cum ultima oară când am discutat despre transmiterea gripei şi durata de supravieţuire a virusului în afara organismului, nu mi-ar plăcea să iau vreun DVD pe care să fi strănutat cineva.

Paranoia turistică şi adevăratele pericole
S-ar putea să fiu singura paranoică din Ciudad de Mexico. La câte epidemii, cutremure, inundaţii, crime, răpiri şi alte forme de violenţă a văzut oraşul acesta, oamenii nu se sperie prea uşor. Adevărata luptă e cea împotriva sărăciei, iar criza economică mondială nu face lucrurile mai uşoare. Autorităţile anunţă că, până acum, pierderile suferite de economia mexicană, de la izbucnirea epidemiei, sunt de 0,5 din produsul naţional brut. Sloganul care a dispărut de la radio în ultimele zile, lăsând loc spoturilor Ministerului Sănătăţii, va reveni: de ani buni, mexicanii spun răspicat că ţara va face un pas în faţă. De ce să nu-i cred?

Corespondenţă pentru Gândul de Monica Micu