Haida, Viva Mexico!

16 septembrie e Ziua Naţională a frumoasei republici în care îmi duc în principal viaţa, de aproape un an.

Când am păşit pentru prima oară aici, eram emoţionată. Şi pentru prima oară peste Ocean. Şi bucuroasă. Şi speriată: pe cinci-şase (nu-mi amintesc şi n-oi intra acum în contul companiei aeriene, ăla cu punctele, să aflu exact) octombrie la 9 dimineaţa, şoferul care ne aştepta purta pardesiu. Stofă gri şoarece, deloc frescolană, mai de toamnă, aşa.

Noi, deşi citirăm prin o mie de locuri despre Mexico, ne pregătirăm pentru un septembrie de Europă cu patru anotimpuri. Şi mă pregătisem pentru o metropolă cum alta pe lume nu-i. Vorba mexicanului, como Mexico no hay dos, ca Mexicul nu e altă ţară, deci nici capitala nu poate avea alt destin.

Am fost turişti activi măcar o dată la două săptămâni şi am calculat că, lăsându-ne din concediu şi pentru pupat părinţii la casa lor, nu prea o să avem timp să vedem tot ce e frumos în ţara asta. Că sunt şi lucruri frumoase, nu doar urâte. Despre cele din urmă aţi tot aflat când, panicardă, cum intram în casă mă puneam pe scris, să mă descarc de spaima, scârba,' sau dezamăgirea care mă plesneau când mi-era lumea mai dragă. Dar, trăgând linie, ţara are de toate: o natură care creează dureri de articulaţie mandibulară de la căscat gura, o cultură impresionantă, o istorie dureroasă, sau frumoasă, sau minunată, dacă e să o fragmentăm. Bogăţie obraznică sau sărăcie demnă de toată mila lumii, mai ales din cauza contrastelor.

Nu ştiu ce-mi place mai mult aici, pentru că în fiecare zi aproape trăiesc experienţe unice.

Iar la anul voi fi martor în direct de la faţa locului la circul pentru 200 de ani de la Independenţă. Căci asta se sărbătoreşte aici, azi.

Trăiască, înflorească şi să iasă din mocirlă!

(mariachi pe fundal)

Iar n-am zis nimic, dar colajul vă place, nu?