licentiata, patentata...cu permis, ca sa vorbesc romaneste

Ca să nu mă prindă pe stradă poliţistul mexican cu permisul de conducere expirat (pentru că am fost atât de aiurită în viaţa asta încât nu m-am uitat niciodată pe cartonaşul roz să aflu că există o dată la care expiră) am făcut bine şi am obţinut unul eliberat de autorităţile locale. Da, cu numele scris corect (deşi am fost la un pas să mă cheme Nonica), cu amprentă, cu semnătură şi cu puţin efort.

Traficul mexican este perfecta oglindă a faptului că pentru obţinerea unui permis nu se dă examen aici. În Capitală, cel puţin.

Nu există prea multe reguli care să fie respectate şi nu mă mir: cu mai puţin de 500 de pesos, o adeverinţă de la şcoala de şoferi (în cazul în care e pentru prima oară când ţi se eliberează aşa ceva), câteva alte cerinţe care se pot îndeplini de acasă, cu internet, google, card de plată prin internet şi voinţă exprimată liber mexicanul din Districtul Federal se poate urca liniştit la volan. Din punctul acesta birocratic de vedere, desigur.

Şoselele sunt bune aici, pentru cine alege să plătească taxa de autostradă în loc să se poticnească pe drumurile secundare, pline de gropi sau de ridicături menite să tempereze viteza vajnicilor şoferi. 

Oraşul, cu traficul lui care se compară cu cel de la ora 4 de pe Podul Grant, e bine semnalizat, există şosele de centură sau axe pe care se poate merge şi cu 70-80 la oră şi doar rău intenţionat să fii, te pierzi pe aici. 

Cine are răbdare să răsfoiască Guia Roji, o publicaţie cu o hartă amănunţită a Districtului Federal dar şi cu regulamentul de circulaţie, va găsi un oraş cu 8500 de străzi şi străduţe, din care peste opt sute se cheamă Juarez, cam şapte sute Hidalgo şi Morelos, zeci de cartiere cu acelaşi nume ori derivate de Palmas, Palmitas etc şi iar etc. GPS-ul care mă ajută să ies din marile încurcături îmi cere detalii care, dacă nu sunt bine inserate la cerinţele navigatorului electronic, mă pot duce la pierzanie. 

Într-o dimineaţă am ajuns într-un cartier în care n-aş merge nici cu gardă de corp, doar pentru că nu am ştiut codul poştal al zonei. M-a indus în eroare faptul că adresa la care voiam să ajung era la vreo 5 kilometri de casa mea, cam câţi mă despart, de altfel, de centrul oraşului (unde trebuia să ajung).

Nu e de vină imaginaţia celor care se ocupă de denumirea străzilor. Capitala Mexicului e o reuniune de municipii şi mici localitaţi care fiecare avea o stradă care să se cheme 5 februarie, 20 noiembrie, 5 mai sau ce alte date sunt considerate importante în istoria ţării. Unindu-se ca bulinele de grăsime de pe o supă bună au adus fiecare marii metropole contribuţia istorică. Ar fi o muncă sisifică, de bună seamă, să se găsească pentru fiecare repetiţie o altă variantă şi cred că nici dacă însumăm toate atlasele, enciclopediile zoo şi botanice nu s-ar găsi nume pentru fiecare. Mi-e dor de strada Dimineţii ori de Intrarea Portocalelor din Bucureşti!

Revenind la obţinerea permisului, mi-a ieşit mult mai ieftin şi mai rapid aşa, căci iniţial nu exclusesem varianta prin consulat/intermediari etc. Doar că bucăţica aceasta plastifiată mă ajută doar prin Columbia, Bolivia şi mici alte state latino-americane, unde, probabil, un permis obţinut fără examen poate avea o valoare.

Înainte să mi-l elibereze m-au mai întrebat ce grupă sanguină am şi dacă folosesc ochelari la volan.

Cu 100 de ani în urmă, şoferilor mexicani li se cerea prudenţă, sânge rece şi ochi de vultur ca să poată ieşi în trafic. Conform unui regulament intrat în vigoare în 1903, aspiranţii trebuiau să treacă de un examen, totuşi, prin care aveau de demonstrat că pot vira şi frâna autoturismul. Limita de viteză nu depăşea, în oraş, 40 de kilometri la oră pe străzile şi bretelele mai puţin circulate, iar în centru 10 km/h erau consideraţi mai mult decât suficienţi pentru distinşii şoferi. Ce e mai frumos (şi cred că reflexul s-a păstrat) în intersecţii, conducătorii auto trebuiau să claxoneze, ca să le dea de înţeles celorlalţi că au de gând să treacă. Răscrucile de astăzi sunt o bogată sursă de decibeli la care contribuie şi subsemnata, de altfel, de când s-a prins că aici lucrurile stau mai bine decât la dumneaei în ţară, căci nu ştiu cum se face dar, după un scurt claxon, maşina din faţă chiar se mişcă.