Despre moarte si morti in Mexic [2]

Ce şi cum se întâmplă în Mexic de Ziua Morţilor v-am povestit aici, anul trecut.

Ştiţi, poate, că altfel e privită Doamna cu coasa pe aceste meleaguri, aşa că zău dacă are rost să mai insist pe tema asta. Omul moare, universul se regenerează, decedatul e victorios, noi asemenea, viaţa merge înainte şi mai rămâne să vedem doar ce se alege din profeţia de la Palenque.

După Columb, poate, oamenii locului au devenit mai egoişti şi plecarea în alte dimensiuni a apropiaţilor a început să-i întristeze. Dar într-un alt fel decât cel pe care îl ştim noi ( ai căror strămoşi daci...nu-i aşa că e interesant cum se reacţiona după moarte acum două mii de ani pe la noi?)

Aşa se explică, desigur, modul în care văduva generalului Miguel Miramón, Doña Concha Lombardo, a reuşit să treacă peste moartea soţului. După ce Miramón a fost executat, în iunie 1867, alături de Împăratul Maximilian şi generalul Tomás Mejía, soţia le-a cerut călăilor să-i scoată inima pe care ea dintotdeauna o considera de aur. Zile întregi doamna Lombardo a crezut că organul tetracameral al fostului ei soţ continua să bată metaforic a iubire pentru ea, aşa că acesta se afla mereu lângă o lumânare aprinsă. A trebuit să apară un preot în toată povestea asta pentru ca femeia să fie de acord că inima îi aparţinea de acum Celui de Sus şi n-o mai poate căra pe unde avea dumneai treabă. Aşa că s-a terminat cu excentricităţile inimă-lumânare-dragoste de dincolo de mormânt şi cordul bietului general a fost înhumat, cum mi se şi pare, de altfel, corect.

A fost o vară îngrozitoare, cea a lui 1867, ca să rămânem puţintel locului. Vă dădeam mai sus o listă a celor executaţi. Să n-o lăsăm în pace: pe ea apare şi generalul Tomás Mejía care a lăsat, şi el, în urmă o văduvă. Mai puţin avută şi mai zdravănă la minţi, o să vedeţi. Femeia a cerut trupul bărbatului şi l-a dus până în Ciudad de Mexico. Nu avea bani să-l îngroape şi, dacă tot era bine îmbălsămat, l-a aşezat frumos la masă, în sufragerie. Trei luni bătute pe muche trupul fără de suflet al generalului îi întâmpina pe cei care veneau să-l vadă. Până la urmă, mulţumită preşedintelui Benito Juarez, văduva şi-a putut înmormânta soţul în panteonul San Fernando.

Faceţi-vă cruce, fie-le ţărâna uşoară, noi continuăm poveştile, că spor este.

" Înalţi domni, toată veneraţia şi respectul meu. Divina majestate a salvatorului nostru Isus Cristos a ridicat la ceriu sufletul (aici se completa cu numele defunctului) care acum e doar trup fără de viaţă. Prezenţa dumneavoastră e dorită, mâine, la înmormântare. Profit de această ocazie pentru a vă dori sănătatea cea mai perfectă şi ca Cel de Sus să vă dea ani fără număr."

Aşa suna, în traducere foarte foarte liberă, cu două sute de ani în urmă, o invitaţie la înmormântare. O nouă modă impusă de un ziar, El diario de Mexico. Potrivit conducerii publicaţiei, nimeni nu putea da buzna la trecerea fizică la subsol aşa că, la fel ca în cazul nunţilor şi botezurilor, o invitaţie era mai mult decât necesară. Ziarul şi-a încetat apariţia la vreo trei ani de la primul anunţ de acest fel, dar nu ştiu dacă există vreo legătură cauzală cu cele povestite mai sus.

Dorinţa răposatului nu a fost împlinită în cazurile de mai sus pentru că nu îmi rezultă că ar fi fost exprimată. Nu-i nimic, poveşti mai avem.

Preşedintele Miguel Barragán, un excentric şi jumătate, a cerut înainte să moară, în 1836, să i se împartă trupul iar bucăţile să fie duse în locurile care i-au fost dragi (şi importante) în viaţă.

O parte se află acum în Catedrala din capitală, ochii în Valle del Maíz, locul în care s-a născut, inima la Guadalajara, unde a fost comandant general, măruntaiele în Biserica aparţinând Colegiului de Guadalupe iar limba în localitatea San Juan de Ulúa, ale cărei fortificaţii le cucerise el cu mai bine de zece ani înainte de sfârşit.

De oftică avea să moară, în schimb, vreo treizeci de ani mai târziu, un faimos politician mexican, Francisco Zarco. Trupul lui n-a suferit însă trunchieri şi răspândiri în cele patru zări. Doar că mondenii momentului, ziariştii, cunoştinţele şi rudele defunctului habar n- aveau, când se retrăgeau înlăcrimaţi din Panteonul San Fernando, că era goală cripta la care îşi luaseră rămas-bun de la Zarco. Un prieten foarte bun nu concepuse să se despartă de cel alături de care împărţise şi bune şi rele de-a lungul anilor aşa că a avut grijă să fie bine îmbălsămat şi l-a luat la el acasă, unde l-a aşezat la un birou. "Părea că scrie!" N-aţi mai auzit niciodată din astea la vreun priveghi, nu-i aşa? Pe mine de cele mai multe ori mă şochează, în acele triste şi cernite momente, când cineva se găseşte să spună "parcă-i viu/vie, parcă doarme!" de parcă ar mai ajuta la ceva constatarea.

Revenind, Sánchez Solís, deputat de meserie, credea cu tărie în prietenia după moarte şi timp de şase luni s-a bucurat de compania bunului său amic în biroul său personal unde, cum spuneam, Zarco "scria", iar deputatul care nu credea în moarte citea cărţi, scrisori, ziare. Cum tot ce e frumos se termină repede, macabrul spectacol s-a sfârşit când deputatul a fost convins să permită creştina înhumare a lui Zarco.

Zilele următoare umblăm prin cimitire să vedem cum îşi cinstesc mexicanii morţii. Asta cu ţintirimurile e o veche pasiune (că tot sunt sănătoasă la cap).

Aşa că, dacă dau mai puţine veşti decât până acum, să nu vă îngrijoraţi prea tare.