monica si elfii

Îmi permit să dau puţintel la o parte praful aşternut pe acest blog şi să vă povestesc despre ce fiinţe extraordinare cunosc eu, pentru că sunt specială, dar desigur.

Să-i spunem, simplu, N. Nu prea înalt, firav, cu ochi mari şi urechi ascuţite. Fiinţă umană cu o meserie scrobită, nimic particular în afară de aspect. Urechi ascuţite, gură-botic, bărbie lungă. Un elf, desigur. (cine nu l-a recunoscut până acum să pună mâna pe cărţi şi desene animate. Filme inclusiv.)

În sprijinul afirmaţiei mele vin şi vorbele unui domn serios care, după ce l-a cunoscut pe N., a zis că are un aspect straniu. Elf, distinse domn? Desigur, veni răspunsul de la domnul care petrecuse mult timp printre celţi, deci era mai mult decât în cunoştinţă de cauză.

Nimeni altcineva nu s-a prins. Vă scrie o fiinţă specială, am zis? Şi totuşi, aveam o îndoială. La televizor nu spuseseră nimic, pe actele elfului nu scria decât că e un cetăţean ca mulţi alţii.

Până la o scrobită sindrofie când, în timpul unui discurs despre viaţă şi aspectele ei complicate, după ce mi-au lăcrimat ochii de la uitat la vorbitori ca să nu mă uit pe tavan, a apărut el. Un fluture galben pai spre vanilie, care descria cercuri mici în raza mea vizuală. Până când s-a aşezat pe capul elfului. Acum sunt liniştită, nu era doar o părere, personajul meu e un elf.

PS: Şeful lui e un orc, dacă e să vă spun adevărul până la capăt.