Ce să faceți la San Francisco

Frumos oraş! Şi mic*(pentru mine, mic devine frumos)! Atât cât îmi trebuie ca să-mi clătesc minţile după săptămâni de neplecat din groapa cu 20 de milioane de locuitori (ca să fiu sinceră nu îi car eu în spinare, dar e aşa de bine să nu te calce nimeni în picioare când îţi imaginezi că pleci într-o liniştită plimbare într-un parc!)

Când ajungi, să nu vă faceți probleme dacă nu vă aşteaptă nimeni. Cu trenul, cu shuttle la comun sau cu taxi tot ajungeți în oraş şi nici nu e prea departe. Noi am ales shuttle: i-am dat 15 dolari de căciulă şi un mic bacşiş calmului domn cu accent slav şi într-un sfert de oră am ajuns la hotel. 

După lungi studii de piaţă (preţurile) şi de opinii ale călătorilor (mie îmi place să caut cârteli pe TripAdvisor, deşi mi-am dat seama că americanul e o specie aparte de călător şi s-ar putea să dea nota doi cu felicitări unui hotel doar pentru că nu i s-a umplut paharul ochi cu gheaţă la micul dejun. Asta şi aerul condiţionat sunt importante criterii pentru americani, pentru mine dimpotrivă. Îmi place căldura) noi am ales, fără să ştim unde nimerim, cel mai cel hotel din San Francisco (mărime şi vechime, or fi unele boutique ascunse de lumea dezlănţuită, dar n-a fost nimeni prin preajmă când am făcut rezervările, ca să ne dea indicii) . Pe acelaşi TripAdvisor am aflat că am greşit când am ales Piaţa Unirii (Union Square), pentru că ar fi zgomot şi plin de oamenii străzii. Acuma eu nu vin dintr-o ţară de basm şi nu m-a iritat singurul nene care s-a apropiat de noi să ne ceară bani, fără să ne atingă ori să ne hărţuiască. Am ajuns în buricul comercial al oraşului, evident împodobit de Crăciun, zgomotos cum poate fi centrul unui oraş de 7 mile pe 7 mile, cu 800 de mii de locuitori. Anglo-saxoni majoritatea, deci rareori gălăgioşi.

Am luat restaurantele italieneşti la rând. Am fost în Little Italy (îţi dai seama că ai ajuns acolo când vezi tricolorul italian pe toţi stâlpii de pe stradă). Am trecut, evident, şi prin China Town. Întocmai ca la New York, sunt învecinate. 

În oraşul chinezesc mi s-a făcut sete. Urcasem un deal, că de pe hărţi nu afli cum e cu pantele (apropo, în aeroport să iei ghidurile pe care ţi le oferă nenea de la Informaţii. Cel care era pe tură când am ajuns noi la SF era un tip cool: semăna cu Dr. House, doar că nu era sarcastic. Ne întinseserăm după o ditamai harta când el a scos o broşurică în care oraşul era frumos împărţit. Când mă gîndesc cum mi-a rupt vântul parizian o hartă nu am cum să nu-i dau dreptate lui House ăsta. Capac la toate, în broşurica lui sunt tot felul de cupoane. Noi am aflat la Ghirardelli când, căutând banii să plătim ditamai plăsoiul cu ciucalată tanti de la casă a văzut ghidul şi ne-a zis că o să ne rupă un colţ dintr-o pagină şi noi primim 10% reducere.)

Şi din cei xx dolari pe care i-am economisit am băut şi ciocolată caldă. Buuuuuună. Am uitat cum e cea de la Sacher.

Am fost în port, am văzut lei de mare îngrădiţi despre care am aflat că sunt protejaţi de lege şi de bunul-simţ, deci nu se cade să le aruncăm posmagi în cap sau alte alea. I-am bruscat cu aparatul foto, după ce am eliminat opţiunea blitz, căci prea strălucea frumos soarele. Am trecut podul Golden Gate cu părul în vânt şi inima cât un purice. Am căpătat mania tururilor de oraşe în double-decker. Dacă procedați aşa, aveți grijă că legea locului spune să  le faci cu mâna trecătorilor, oamenilor de prin case, şoferilor altor maşini. Cât să te simţi ridicolă, dar alţii să te simtă friendly. 

Am fost (cât să se supere snobilii care ne spuseseră să ne întoarcem cu sarsanalele pline, pentru că sunt reducerile de Ziua Recunoştinţei) la librărie.

Din librăria aceea imensă mi-am luat cărţi în legătură cu oraşul. Povestirile unui bucătar care se crede grozav mai ales pentru că a plecat din California la Paris, unde trăieşte şi se lamentează din lucruri care i se par exagerate, dar n-am cum să-i trimit un mail să-l fac ţăran, că poate lui siropul de porumb ca îndulcitor i se pare un fel de aur de 24,01 carate. 

Plus, pentru că îmi place Mark Twain, un volum cu scrieri de-ale lui de pe când trăia la SF. Şi tot din ciclul anti-shopping am fost în parcul Golden Gate şi în grădina japoneză. Cât să ne dorim ca data viitoare să ne facem bagajele mici mici mici cât pentru camera de hotel mic mic mic din Tokyo.

Nu ne-am dat cu tramvaiul. Toate erau aglomerate sau am văzut eu greşit: lumea circula pe scări. Cele vechi şi frumoase trec prin centru, cele pe care le văzurăm prin port erau milaneze. Donate sau nu, cert e că inscripţiile dinăuntru erau în italiană. Un bilet de tramvai e 5 dolari, unul pentru transportul în comun cu autobuzul 2 dolari şi e valabil 90 de minute. În staţii, sunt hărţi şi traseele autobuzelor, aşa că nu ai cum să te pierzi.

Sunt vreo 1600 de homeleşi înregistraţi de primărie in SF, seara e bine să eviţtai anumite zone.

Oh, gossip: Pacific Heights e cartierul cel mai posh şi, încă un oh, Danielle Steel are un căsoi acolo.

Şi, ah, am uitat unde citisem asta, închei ca tot românul călător: am mâncat aşa de bine la San Francisco.

Sper ca nu vreți să mergeți la Alcatraz! Ce naiba să faceți printre energiile negative rămase pe acolo?

Imagini:

Make photo slide shows at www.OneTrueMedia.com