Cu taxiul prin lume

Citindu-i pe Iaromira Popovici şi pe Marius Chivu vorbind despre taxiuri şi taximetrişti în ultimul număr al Dilemei disponibil online, mi-am adus aminte de Bucureşti. Zău dacă am măcar o amintire plăcută cu maşini care să te ducă pe bani din punctul A în punctul B!

Cel mai rău îmi persistă în memorie

maşinile scârţâind din toate încheieturile, cu banchete din vinilin negru care avusese cândva o nuanţă mai deschisă, fumul de Carpaţi sau ce ţigări puturoase or mai fi existat pe vremea aceea (Mărăşeşti garantat nu!), muzica zguduindu-mi creierii, geamurile lăsate deschise, pentru că aerul condiţionat consumă, or tu plăteşti transportul, nu benzina! Taximetriştii care mă anunţau că au de făcut un ocol(nu plăteam eu, dar oricum dreapta AB suferea o distorsionare de tip triunghi în care punctul C nou sosit era ori vreo tutungerie, ori un loc de unde se poate cumpăra Fanta, ori o benzinărie.

În Londra, un taximetrist taciturn (oricum nu mă interesa viaţa lui) cu un reproş puternic în voce când am vrut să-i plătim de pe bancheta din spate: pennies outside! uf, da, să trăiţi!

În New York, evident, un taximetrist care ne-a făcut un mare serviciu oprindu-se să ne ia, după ce noi, exact întocmai fetelor din SATC, ne-am petrecut o jumătate de oră speriaţi că nu învingem în competiţia cu alţi cheflii care, la miezul nopţii, aveau de mers acasă.

În Mexic, taximetriştii care ţin geamul mereu deschis. Exact cât să lase loc unei ţevi de pistol la al cărei celălalt capăt un domn, de regulă, îţi cere ce vrea el oferindu-ţi ca alternativă viaţa. Asta e pentru paranoici. Pentru paranoici şi ipohondri, geamul e lăsat jos tot aşa ca în România, ca să nu se consume benzină şi ca să ai ocazia să resimţi cu fiecare alveolă pulomonară şi mucoasă expusă aerului că Ciudad de Mexico e poluat, poate cel mai poluat din lume. 

Taximetristul mexican nu are aparat de marcaj decât dacă suni la un anume număr de telefon. Dacă e cel din staţia de taxiuri (şi nu cel căruia îi faci semn cu mâna, opreşte, îţi dă un preţ bun, şoferul îşi cheamă nişte prieteni, deviază de la rută, opreşte când apar amicii, se dă victimă, tu rămâi cu buzunarele goale şi aruncat la marginea drumului) preţul e anunţat la început după criterii de culoarea pielii, haine, accent, vârstă, ceas, poşetă, blană(oh, aici nu e cazul să porţi aşa ceva!). În maşină, poveştile sunt aceleaşi, dacă dai peste un vorbăreţ: preţuri, politicienii, cum suntem străini "şi ce părere aveţi despre Mexic?" Cel mai interesant şofer mi-a ţinut un discurs despre politica "o familie, un copil" aplicată cu succes în China şi care ar trebui, evident, importată şi în Mexic. Deşi îi împărtăşesc opinia, oarecum, în taxi l-am combătut. Ce client aş fi fost altfel? Şi, pentru că omului i-au plăcut opiniile contrare argumentate cu citate din Biblie, mi-a zis şi ce nu-i place lui la europeni: că nu lasă bacşiş. Da, la preţul deloc negociat anunţat la începutul cursei serviciul în sine nu e adăugat. Apoi mi-a zis că el e epileptic şi uite cum conduce maşina. Am început să scanez creierul cu potenţiali factori care ar putea declanşa o criză şi cum aş putea eu scăpa vie. Şi am scăpat fără să dau bacşiş, că doar ştia că sunt europeancă.

A, încă ceva: în Roma, de frică să nu fiu aruncată din maşină pe motiv de ţara- mumă, n-am deschis niciodată gura în taxi. Aşa că nu ştiu să vă povestesc nimicuţa.