povesti de departe

Nu-mi caut un nou eu, dar de câte ori o citesc pe Laura mă surprinde cum mă regăsesc în ea. Mi-am ales să fiu mini ea de când, în profilul blogului cu licurici scria că-i plac Marlene Dietrich şi vinetele calde. Atât.
Si, cum mă îndreptam spre dimineaţă spre calculator, îmi spuneam că m-am ţinut cât am putut de departe de fb după care am devenit robul lui şi că aş putea înceta elegant acea relaţie, mai ales că am suferit de curând o revelaţie: nici graţie lui fb nu mai sunt aproape de prietenii lăsaţi în România. Vieţile noastre merg mai departe şi aflăm lucruri demult întâmplate din greşeală. Sătulă. Şi atunci de ce să mâncăm timp pe tortilla? Fapt pentru care am  dispus să intre la somn uşor bunătate de cont din care prietenii, cunoştinţele văzute ochi în ochi, colegii foşti şi actuali aflau ce ascult, ce citesc, de parcă eram angajată să produc cuvinte. Din nefericire s-a şters, odată cu el, şi pagina acestui blog unde, la fel, ideea era să comunic. Am citit apoi un articol care mi-a confirmat temerile construite experimental. Acum plec la drum şi, fără să am neapărat planuri pentru 2011, îmi propun să încetez şi cu lectura ziarelor româneşti. Vreau să mă ancorez în realitate, să privesc spre viitor şi să mă desprind, că uşoară ca un fulg sunt.Şi vreau să câştig pariul dintre tine şi Leti, Laura! :)))))