un om, o sapă, un copac

Pe 17 iulie întreaga planetă (şi voi?) a sărbătorit Anul Pădurilor (declarat aşa de Naţiunile Unite) iar ziua a fost sărbătorită prin muncă în mai multe zone ale Mexicului unde au fost organizate mari acţiuni de împădurire. Perioada e numai bună- suntem în sezonul ploios- nu e nici prea cald nici prea frig, elan muncitoresc a fost sporit cu ajutorul instrumentelor de comunicare în masă şi pe internet, o săpăligă au cu toţii prin case aşa că s-a decis: mergem şi noi!

Noi adică eu şi

două prietene cu care deseori ne-am mai alăturat în acţiuni la fel de palpitante (menţionez aici urcat muntele pentru vizionat fluturii, urcat muntele pentru a vedea o piramidă, urcat treptele diferitelor restaurante pentru a degusta din bucătăria popoarelor etc) ne-am întâlnit devreme, am urmat schiţa trimisă pe mail alături de indicaţiile "cum se plantează un pom", am ajuns la cuca măcăii mexicane unde trăieşte comunitatea Mazahua, am parcat prin manevre îndelungate (toate dibace), am ieşit din maşină şi, finalmente, am fost întampinate de o jună cercetaşă care ne-a spus că nu, vehiculul nu poate rămâne acolo unde l-am lăsat. Tot timpul în care se derulau meseriaşele mişcări de aşezare a maşinii în spaţiul respectiv, tinerica nu ne-a adresat mai mult decât o privire, deşi se afla la cel mult 1,70 metri de locul respectiv. Am respirat adânc, am urcat o potecă, am lăsat maşina într-un loc cu adevărat liber (o poieniţă), am deschis portbagajul, ne-am băut cafeluţa de la termos şi am mâncat câte o tartină, să nu muncim pe stomacul gol, şi am urmat restul itinerariului descris pe crochiul primit cu o zi înainte.

Frumos, pe deal în jos, am întâlnit diverşi alţi amatori de împădurit plaiul mexican. Ne-am mândrit cu sapele, lopeţile, săpăligile şi alte unelte potrivite demersului, am fost foarte, foarte aproape de un schimb dezavantajos (sapa prietenei pe săpăliga de grădinărit pe terasă a colegului de la un alt departament - un domn mai în vârstă. Era cât pe aci să ieşim în pierdere!).

Jos,mulţimea aşteptând momentul. Ne trecem numele într-un registru plin de însemnări şi amprente (nivelul de alfabetizare în rândul comunităţilor indigene din Mexic e undeva jos, în ciuda multelor programe prin care se încearcă reducerea fenomenului).
Lovitura, apoi. Evenimentul nu era unul eco ci politic. Am intrat în vorbă cu sătenii. Rezulta că partidul proaspătului guvernator le trimisese, cu câteva zile în urmă, nişte găini cu condiţia ca în acea duminică să vină la plantat copaci. Şi atunci, ce să facă? O imensă maşină de teren ce conduce un convoi de alte vehicule coboară vesel coclaurii abrupţi, aducându-l pe şeful noului guvernator. Zece persoane, în total, un microfon, muzica Enyei din creierul munţilor se opreşte. Se vorbeşte despre ţară, viitor şi chiar trafic de persoane. Se mulţumeşte. Nu se aplaudă. Nimeni nu ne spune nimic despre importanţa zilei, soiul copacilor, sau alte detalii insignifiante. La al nouălea discurs, aşa de doamnă delicată cum mă ştiţi, încep să instig la huiduieli. Mi-o iau alţii înainte cu fluiere. Până la urmă cercetaşii aduşi să ţină de şnurul ce ne separă de liziera pădurii îl coboară- Tac şi sap, chicotim şi icnim, un târnăcop ne-ar fi ajutat mai mult. Termin groapa. Are cei 40 de centimetri pe care ni-i cere ghidul "cum să plantezi un copăcel astăzi cu noi". Îmi trec mâna pe fruntea năduşită, iau puietul (un conifer, dacă mă întrebaţi), îi scot plasticul care îi proteja rădăcinile, îl las puţintel jos să-mi iau şi unealta cu care să-l îngrop în pâmânt, ridic privirea, un politician cu geacă roşie, recent coborât de la tribună îmi ţine copăcelul, îmi zâmbeşte şarmant şi-mi ia, de fapt, cireaşa pe care aş fi pus-o eu, mândră de primul meu copac plantat, în pământ. Să te duci tu acolo, i-aş fi spus, frustrată. Îmi iau catrafusele, îmi localizez prietenele, constatăm că mulţimea furioasă "a plantat" şi a plecat. Vedem însă că au lucrat de mântuială şi începem să dezgropăm pomişorii plantaţi înclinat, prea la suprafaţă ori  cu plasticul lăsat pe rădăcini, să le sufoce. Tăcem şi săpăm. Iar icnim. Apar nişte tinerei cu tricouri "salvaţi pădurea". Tac şi sapă şi ei. Le place de noi, ne place de ei. Ne cheamă la o altă împădurire, după o săptămână. Ne simţim importante. Suntem înnoroiate. Plecăm.

Ne întâlnim cu nişte săteni care se prăpădesc de râs. Au dreptate şi nu. Au fost aduşi acolo ca să ne înveţe cum să plantăm doar că în niciunul din cele 10 discursuri nu s-a precizat acest lucru iar ei sunt prea modeşti ca să se bage singuri în seamă. Nu a fost nicio coeziune între domnii de la oraş şi cei care, după împădurire, în timp, n-o să mai aibă casele inundate, în sezonul ploilor. 

***

Mii de metri cubi de lemn tăiat ilegal se comercializează, tot în afara legii, în Mexic. Copacii sunt tăiaţi fie de membrii reţelelor criminale fie de bieţii membri ai comunităţilor indigene, care nu au alte surse de venituri. Ţara e atât de mare încât fenomenul e cu greu controlabil. Forţele de ordine locale sunt deseori cumpărate sau, mult mai uşor, ameninţate. Mii de hectare sunt apoi reîmpădurite, în acţiuni tovărăşeşti precum cea la care am luat parte iar  munca în zadar e prea puţin spus pentru ceea ce s-a întâmplat în toată ţara, în acea faimoasă zi de 17 iulie.