Canionul Sumidero
Statul Chiapas are două oraşe importante: unul din punct de vedere administrativ, Tuxtla Gutierrez, celălaltul cultural şi istoric: San Cristobal de las Casas.
Avionul ne lasă în Tuxtla Gutierez. Prietenii noştri mexicani ne-au spus că Chiapasul trebuie văzut cu un ghid şi am înţeles de ce: comunităţile indigene şi autorităţile nu au o relaţie tocmai roz. E drept că au trecut timpurile grele în care Subcomandantul Marcos şi Armata de Eliberare Zapatistă se manifestau făţiş, dar lucrurile nu s-au îmbunătăţit chiar 100%. Am simţit, de altfel, pe pielea noastră, undeva în jungla chiapanecă, ostilitatea indigenilor dar, mulţumită ghidului, am pierdut doar o oră din viaţă şi n-am rămas prizonieri în cuşti de lemn pradă ţânţarilor (indigenii practică justiţia paralelă care, dacă mă întrebaţi pe mine care am studiat drept şi l-am aprofundat chiar în Mexic, e mai eficientă)
În aeroport ne aşteptăm companionii şi ne aflăm itinerariul zilei: Canionul Sumidero, masa în Chiapa de Corzo(care a fost un prânz five o’clock în ton cu dezordinea în programul de masă al mexicanilor) şi apoi drum drept către San Cristobal de las Casas.
Canionul Sumidero, săpat în munţi de fluviul Grijalva (unul dintre cele două mari cursuri de apă care străbat Mexicul, ambele aflate în sudul ţării şi amândouă asigurând necesarul de apă al ţării), are porţiuni în care depăşeşte o mie de metri adâncime. E mult mai mare decât Canionul Colorado şi pe nedrept mai puţin cunoscut.
Istorie tăiată în piatră. Pentru sute de ani, pereţii canionului i-au adăpostit pe indigenii care le ţineau piept colonialiştilor care au renunţat, până la urmă, să mai lupte. Acum au mai rămas doar crocodilii şi maimuţele-păianjen. O grotă dedicată Fecioarei de Guadalupe unde la fiecare 12 decembrie pelerinii vin cu flori. Un pom de Crăciun. Un căluţ de mare. Şi apoi locul magic, unde trei pereţi ai canionului se întâlnesc pe linia orizontului. Emblema statului Chiapas se inspiră tocmai din această imagine.
Băiatul care conduce barca în care ne aflăm ne aduce până lângă Hidrocentrală şi apoi facem drum întors. 40 de kilometri într-o minune a naturii şi un noroc pe măsura bucuriei noastre: soarele a stat tot timpul ascuns între nori. Aprilie în Chiapas e de foc.
Şi un album foto. Click pe fotografie să ajungeţi la restul imaginilor.
 |
| Canionul Sumidero |
Hehe! Eu l-am prins pe soare şi un cer albastru impecabil (iulie!). Nu e atât de rău cum sugerezi, deoarece viteza bărcii, răcoarea apei şi pe alocuri umbra versanţilor se conjugă într-o senzaţie tegumentară foarte agreabilă. În plus, pe soare fotografiile arată mai spectaculos - preţul plătit fiind contrastul imposibil de gestionat uneori între zonele umbroase şi cele strălucitoare din acelaşi cadru.
RăspundețiȘtergereO chestiune strict subiectivă: deşi mai puţin spectaculoasă, călătoria pe Usumacinta mi-a lăsat o amintire mai vine şi mai caldă decât cea pe Grijalva. Şi acum îmi vine să chiuiesc când mi-aduc aminte de cele două zile (şi noaptea dintre ele) din jungla lacandonă!
(Felicitări pentru linia perfect orizontală a apei din imaginea cu cele trei stânci!)
Multumesc, mi-am ales loc strategic la margine sa pot tine bine aparatul si sa nu am capete prin cadre. Dar am suferit, ca ametesc in barci ori pe poduri.
RăspundețiȘtergereUsumacinta e alta poveste, alta culoare si alta caldura! Pana si apa curge mai lin acolo.