Ora prânzului şi nicio senzaţie de foame. E o zi de joi a unui ianuarie roman în care soarele ronţaie din pielea celor care, bucurându-se să-l vadă, se despoaie mult prea încrezători. Spaima le grăbeşte, apoi, retragerea către unghere încălzite: oalele aburinde din bucătăria fără uşă a bufetului unde ne potolim foamea la asemenea ore sunt mai prietenoase.
La tejghea, zâmbitoare ca întotdeauna, prietenă a doamnelor care îi fac mici atenţii dacă tot a fost Befana, Ea. Încă n-are un nume pentru mine. Un puternic accent pe care eu nu l-am prins pentru că am învăţat italiana într-o frumoasă grădină mexicană. Şi, hazliu, o combinaţie de dialect roman cu ceea ce nu pot deosebi. Accent ardelenesc nu e, iar ochii ei frumoşi îmi aduc mai degrabă a apa Siretului.
Stomacul nu-mi cere nimic, nici ochii. Un tur rapid şi:
-Sandvişul acesta e cu peşte?"
-Nu, e rac. Dar am auzit că sunteţi însărcinată şi vă dau altceva.
- Eu?!
-Vă dau altceva! Rar şi tare, în româneşte la malul Tibrului.
Nu insist. Vinovată că eram cât pe ce să mă dedau la vietăţi care îndeplinesc şi funcţii de locomoţie (nu sunt nici la regim nici într-o stare interesantă, cum îi spun şi italienii şi hispanofonii sarcinii) îi mărturisesc că nu mănânc proteine animale. Îmi scoate o tartină cu legume la grătar, o încălzeşte, scot o bancnotă de 20 şi, după căutări răbdătoare în sertarul de unde mi-ar putea ieşi restul, îmi spune să-i dau altădată.
I-am trimis banii după câteva ore. Şi mulţumiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc pentru comentariu. Cu siguranță nu e violent și nici măcar un nenorocit de spam. Vă răspund imediat ce pot!