O zi din viata lui Diego

În fiecare binecuvântată dimineaţă, se trezeşte ba mulţumit că începe o nouă zi, ba plictisit de gândul că iar a răsărit soarele şi nimic semnificativ nu s-a schimbat în viaţa lui. Sunt zile când se trezeşte pur şi simplu, de ce să analizăm asta?

Se întinde bine de tot, se bate pe burtă a înviorare, se uită în oglindă, verifică dacă negrul pana corbului, chica şi buclele sunt tot acolo, îşi bea cafeaua prea lungită cu nişte medialunas de la brutăria din colţ, îşi ia unul dintre cele 7 tricouri cu numărul zece pe care şi le-a cumpărat ca să iasă bine în poze şi coboară în stradă. 

Diego! exclamă bucuroşi turiştii. Mai ales cei care şi-au petrecut ore întregi în faţa televizorului şi i-au desfiinţat pe detractorii care mai susţin şi acum că acela a fost henţ, nu gol valabil.

Se fac fotografii, am văzut şi un autograf oferit cu zâmbet complice, se aşteaptă noul val de turişti, iar soarele scaldă timid La Boca. Leagănul tangoului, leagănul fotbalului argentinian, leagănul a ce doriţi, căci libertatea e la ea acasă în cartierul porteño.

Stăm la o pizza argentiniană cu muzzarella ( cu u, da ) şi ne uităm la Diego. Diego zâmbeşte, îşi aranjează tricoul cu burtă, părul cănit şi sprâncenele sârmoase. Se apropie de noi, mă feresc ca nu cumva să ne propună fotografia pe care să o înrămăm întru amintirea frumoasei zile petrecute acolo. Îi cere chelnerului o cafea "Acum, Diego!" i se spune cu vocea convinsă că însuși Diego i s-a așezat la masă. O bea grăbit, lumea îl aşteaptă, lumea îl cheamă, lumea îl vrea, lumea l-a recunoscut.

E fericit, banii se adună, se întoarce acasă, îl dă jos pe Diego şi rămâne el. Un anonim care aduce cumva a Maradona. Cât să stoarcă nişte bani de la turiştii care, la naiba!, dacă tot au bătut atâta drum măcar o poză să ducă acasă. 

Cea mai reuşită cred că e cea cu Diego din mucava la balcon. 

Doi dintr-o lovitură! Nu-i frumoasă viaţa în La Boca?