Baku- între Potemkin și Dubai

Am ajuns în capitala Azerbaijanului cu un zbor cu escală (de o oră și jumătate!) la Istanbul. Am zburat cu Liniile aeriene turce (despre care reclama spune că ar fi primele din Europa). Cert e că până și la zboruri de mică durată ești înfundat cu alune de pădure (mândria Turciei), suc de vișine (oferta e variată, eu subliniez sucul de vișine pentru că eram după o laringită, cu puțină febră chiar, și-mi adusesem aminte că ar avea proprietăți antifebrile. Mă rog, când eram mică, de câte ori cădeam la pat cu temperatură peste cea normală primeam compot de vișine) și apoi o cină completă. De două ori, pentru că se lăsa seara și am schimbat trei ore de fus orar pe parcursul călătoriei.
 Și multe perne pentru călători, căci ce ar fi turcul fără sprijin moale, pe divan?

Păcat că 1.piloții turci sunt precum șoferii turci și aterizările sunt comparabile cu căderea avionului (apropo de asta, îmi povestea un cunoscător de limba turcă despre limba din Azerbaijan, rămasă undeva în timp înainte de evoluția tehnologiei: pentru a ateriza nu există un cuvânt anume și, prima oară când a zburat cu liniile locale, a crezut că pilotul anunța prăbușirea), 2.aeroportul din Istanbul e prea mic pentru câte curse aterizează acolo și totul pare un haos oarecum controlat, deci nu e greu de
acceptat că 3. o valiză a ajuns la hotel după 24 de ore (noroc că am fost pregătită și nu mi-a lipsit nimic, trăiască pasta de dinți pulbere de la Plafar!)

Aeroportul din Baku e mic și îngrijit (citisem critici legate de curățenie dar lucrurile s-or fi îmbunătățit de anul trecut, de când datau mărturiile mai multor călători oripilați). Plus wireless gratuit pentru turiștii care vor să-și anunțe familiile că au ajuns cu bine.

Afară urma să sufăr un șoc. Dacă priviți fotografia aeroportului mă veți înțelege de ce, fără să mai lungim discuția pe tema aceasta.

Drumul de la acest măreț templu al aviației către oraș, noaptea, extraordinar: lumină peste tot (v-am mai spus că în Azerbaijan curge lapte, miere și petrol și oamenii aceia nu au de ce să economisească energie, am încheiat citatul dintr-un azerbaijan în viață?).

Lumini pe benzinăriile SOCAR (din care am văzut și în Bucovina, apropo), lumini pe zidurile ridicate pentru izolare fonică (cum am spus eu ca să-l scot din impas pe domnul care ne însoțea și care nu-și găsea cuvintele, întrebat fiind ce ascund ele), Turnul Eiffel roz, tot din lumini, o fi fost și un arc de triumf, lumini pe clădirile noi, imponente, de pe drumul către malul Mării Caspice, unde se afla hotelul la care am mânat peste noapte. Bulevarde largi, lumini pe Neftchiler Prospekt, bulevardul petroliștilor de la malul Caspicii.

 

Potemkin curat, aveam să spun și a doua zi dimineața, buimăcită de nesomn, din cauza orei înaintate la care am pășit în oraș și a celor trei ore diferență  de fus orar, magia avea să se risipească. (Ghiciți când m-am gândit la P. prima oară!)

La Baku s-a construit mult în ultimii ani și mai abitir înainte de Eurovision, dar ceea ce vedeam eu de la etajul nouă era mai degrabă un șantier.

După un alt pui de somn, am luat centrul la pas. Harta primită la venire nu era tocmai detaliată, eu căutam muzeul Rostropovici, Apple renunțase la bunătate de hărți Google și cele puse în loc nu recunoșteau mai mult decât orașul Baku și Marea Caspică. Cum turnurile înflăcărate (Flame Towers) se văd aproape de peste tot iar hotelul meu era lângă mare, nu aveam cum să mă pierd.