Oamenii din Baku

Vă veți fi întrebând cum i-am găsit pe oameni, la Baku.

În primul rând că nu sunt primii azerbaijani pe care i-am cunoscut. Am avut onoarea, în Mexic, să aspir o seară întreagă fumul de țigară al unui domn care vorbea despre tărâmuri unde laptele și mierea curg șuvoi pe străzi și unde doar cine n-are minte nu ar dori să investească ori să călătorească.

Mi-am completat apoi cunoștințele citind despre Azerbaijan, discutând cu oameni care au trăit sau trăiesc acolo și apoi, săptămâna trecută, la Baku.

 În primul rând, sunt îngrijiți și frumoși. Multe tinere frumoase, subțiri, înalte, în pas cu moda, unele tânjind, parcă, să semene cu prima doamnă, chiar dacă mijloacele financiare nu le permit toalete de aceeași anvergură.

Pe străzi, am avut noroc să nu simt miros de petrol, cum mi s-a plâns multă lume, probabil din cauza vântului (Baku e considerat un loc în care zeului Eol îi place să poposească întotdeauna), așa că orașul mi s-a părut  ciudat de inodor și pe alocuri frumos parfumat, de la trecători. (Vă mai amintiți de impresia olfactivă lăsată de Buenos Aires, nu?)

Șoferii sunt speciali. Sau oi fi eu transparentă, alături de grupurile de pietoni cu care m-am chiuit să traversez pe zebră și mai ales la culoarea verde a semaforului. Șoferii nu au ochi. Nu spun că nu sunt educați, se poate? Am auzit că în privința traficului seamănă cu turcii. Nu știu, nu pot confirma. Cert e că, după o zi de hălăduit prin oraș, am dibuit cea mai frumoasă metodă pentru a traversa strada. Se stă la zebră în fața semaforului până când se strânge un număr considerabil de pietoni. Se intră în mijlocul grupului de trecători și se înaintează temător. A funcționat. Cel mai interesant a fost când m-am „integrat” într-o familie. O mamă, patru copii, doi bunici și subsemnata.

Am dat și de oameni brutali (verbal). Îi știți pe ruși cum sunt?  Ei, tot așa, numai că la malul Mării Caspice! 

Din două surse diferite am aflat că oamenii merg la operă și la teatru ca să converseze și să mai spargă niște semințe.

Niște oameni ca toți alții, m-am gândit să trag linie perfect conștientă de unde vin, unde trăiesc, pe unde ma  mai umblat și cât de frumoasă e natura umană (deși m-a enervat teribil polițistul de frontieră de sub înalta sa cascheta sovietică în momentul în care m-a ținut două minute cu ochii când pe mine când pe fotografia din pașaport. Hai, 10 euro că voia să clachez! NU) până ieri,  când am postat pe Instagram o imagine din Orașul Vechi. A rezultat dialogul de mai jos. Traduc:

Utilizatorul farikus (un azerbaijani): „Fotografie frumoasă. Mulțumesc. O punem pe pagina noastră.”

Eu:„ îmi cereți permisiunea sau așa lucrați voi?”

Utilizatorul farikus: „scriem numele și punem o legătră către profilul instagram. dacă ai/aveți probleme, o ștergem. (între tip puseseră pe acea pagină și alte fotografii de-ale mele). Eu cred ca străinii sunt politicoși. ”

(?!) 

eu: „si eu sunt convinsă că a cere permisiunea e o dovadă de politețe”

Cu alte cuvinte, așa cum mi s-a și spus, mulți locuitori ai orașului Baku sunt aroganți, impertinenți și nepoliticoși. Am întâlnit multe asemenea personaje dar sunt convinsă că există o mulțime de oameni buni, politicoși, generoși și umili în Baku. Presupun că, pentru a fi mai mulți, ar trebui să mai treacă niște timp și lumea să-și da seama că petrolul și banii înseamnă strict petrol și bani.