Cum să treci neobservat la Roma- viata de cartier

Veți fi știind deja că una e să fii turist în centrul Romei, alta e să duci viață de localnic: cartier, mers la serviciu pe șoseaua de centură, ședința la bloc, brutăria de la colț, pizzeria al taglio de vizavi (de ce n-o scriem pițerie? Mai spune pița altcineva în afară de mine și Suzi-cea-misterios-dispărută?), magazine cu tot ce-ți trebuie ca să nu trebuiască să mergi în centru etc și iar etc.

Viața de cartier e diferită: trebuie să te integrezi dacă vrei să faci
mai mult decât doi purici, iar eu sunt dispusă la acest sacrificiu, mai ales după ce am văzut ce fericită e vecina mea japoneză. Dacă ea poate, eu de ce nu?

În primul rând că eu, clar, nu sunt italiancă nici în sinea mea, nici în ochii oamenilor. Degeaba n-am accent, degeaba salut frumos: nu sunt gălăgioasă, nu gesticulez, nu le am cu dialectul roman, sunt palidă și mai am și pomeți de hapspurcică (courtesy Vera, deși nu e vorba despre mine) fapt pentru care de multe ori în Alto Adige sau Elveția lumea mi se adresează în germană. 

Trebuie, așadar, să joc alte cărți. Ieri am fost la cumpărături, de exemplu. După ani întregi de ieșit la piață sau la supermarket echipată cu jeanși, tricou și jachețică, cu plasa de pânză solidă de la Greencorner, din Mexic, mi-am spus să fac un efort și să nu le mai par italienilor un străin pus pe rele, dar nici bogătaș de muls cerșetorilor de pe la toate intersecțiile (din toată lumea, nu tăbărâți pe conaționalii noștri!)

Mi-am pus trelingul de catifea neagră cu monogram, o nebunie! :), pantofi sport asortați, m-am pieptănat frumos, am luat căruciorul de mers la piață cumpărat când cu inundațiile din noiembrie, ca să aducem în casă la dezinfectat bunurile scufundate câteva zile în apă de canal, și am ieșit! 

Am parcurs un kilometru în care: mi s-a cedat, ca niciodată, trecerea pe trotuar de către melci cu traiectorie zig zag vecini de cartier cu alt ritm de mers. Chinezii, bucuroși că mă afișez așa elegantă cu căruciorul de 6.50 € luat de la ei, mai să mă salute, iar cerșetorii m-au ignorat căci păream una de-a lor care umblă prin tomberoane (aici cărucioare de piață folosesc mai mult persoanele în etate și gitanii loco care de zeci de ani caută în tomberoane naiba știe ce. Îmi lipsea un baston lung cu care să răscolesc, dar eu ieșisem la cumpărături, nu la asemenea activități cultural- distractive). 

Ca niciodată, am circulat ca gâsca prin apă! Casiera n-a fost dezamăgită că n-am card cu puncte și n-am cerut pungi din plastic. Am fost o dârză când am trecut pe lângă negrul de la brutărie, am fost și doamnă când i-am închis oglinda retrovizoare ipochimenului care a parcat fix în dreptul locului unde bordura e adaptată cărucioarelor.

Ca să citez din mine citând dintr-un fost șef: viața e grea departe de casă, dar nu trebuie să-ți placă, ci să te adaptezi. Chit că trebuie să-ți cumperi treling negru de catifea. (Mai la vară trebuie să investesc într-o rochie de in de culoarea noroiului și să mă bronzez artificial)

Există, totuși, câteva concesii pe care n-o să le fac cartierului: n-o să mă tund ca Regina Sofia a Spaniei, ca 75% din doamnele de pe aici, n-o să merg săptămânal la coafor și n-o să port pantofi ca aceștia, chit că s-ar asorta cu trelingul. Nu!