Roma- viața de cartier: la pescărie

Vă povesteam aici cât de mult îmi doresc să mă transform în vajnic om de cartier, la Roma. Ca să nu fiu una și să par alta, ca să-mi fie bine și vouă mai ușor (unde să-mi vărs amarul dacă nu pe blogul personal?)

Strategia pusă la punct cu câteva luni în urmă funcționează de minune: ascult cu răbdare poveștile doamnelor de la tejghea, nepoțelul doamnei Roberta de la curățătorie crește într-un an cât alții în șapte, e criză dar oamenii cumpără atâta hrană pentru câini și pisici încât doamna de la supermagazin îi suspectează pe stăpâni că se dedulcesc și ei la whiskas cu sos de homar, doamna Carla coafeza nu se jenează să-și curețe fasolea verde pentru cină în timp ce eu stau cu un ochi pe ceas, unul pe eBook reader și cu părul sub o cască, pantofarul nu-și închide laptopul cât timp îi spun ce vreau de la el și pot vedea astfel că învață chitara fără profesor, căci de unde bani când, așa cum spune un frumos tablouaș pirogravat pe care îl văd deasupra tejghelei lui, „criza e aici, nu-mi cereți reduceri!”.

Dar, cel mai important, mie una mi se fac reduceri de preț aproape peste tot (dacă locurile respective nu fac parte dintr-un lanț de magazine): la fierărie, la magazinul de pantofi, la curățătorie și chiar la coafor, doamna de la aprozar îmi aruncă niște busuioc gratis peste ciupercile pe care tocmai i le-am plătit, iar nenea de la pescărie, pe lângă că-mi spală și curăță calamarii și peștele cumpărat pentru cină și-mi aruncă un buchet de pătrunjel în pungă, îmi dăruiește două/doi, țineți-vă bine, urmează o enumerare și o dilemă: cum li s-o spune, până la urmă, în românește? Scallops, vieiras, coquilles de noix de Saint Jacques, capesante. Cochiliile sunt niște frumoase și durabile săpuniere.