Cum ne mai topim noi? Povestea porumbului.

Un salut călduros pentru o zi pe care v-o doresc (numai dacă e cazul și acolo de unde citiți e iar cald) răcoroasă!

Nu cumva ați descoperit între timp noi modalități de a găsi vipia aceasta suportabilă? Acasă, aerul condiționat mi se pare prea rece, am programat aparatul cu fanta îndreptată spre podea la 26 de grade și nici așa nu mi-e bine. Caut forumuri de oameni pățiți, nu există, lumea nu are nicio treabă cu așa ceva. Sunt prințesa cu bobul de mazăre și aer condiționat! În rest, umblu cu jachețica și eșarfa în geantă, ca să am
cu ce să mă acopăr pe unde nu sunt eu stăpâna telecomenzii. Și am constatat că și aici lumea deschide geamul autobuzului, ca să respire, când bietul vehicul e dotat cu aparat de aer condiționat care chiar ar răci incinta, dacă n-ar deschide claustrofobii ferestrele.

Am luat din piață patru știuleți de porumb. I-am pus lângă aragaz și le-am zis: să vedem acum cine vă fierbe pe voi! 

N-ar fi greu: la o adică, să deschid ușa balconului de la bucătărie și să închid, apoi, orice portiță către restul casei. Îmi amintesc perfect cum trebuie pregătită oala în care va fierbe porumbul, pănuși și dedesubt, și deasupra, mi-am amintit și cum era vândut porumbul în Mexic, cu sare, lămâie, brânză și niște frunze de coriandru (cilantro). Marea mea problemă, și am uitat să o întreb pe mama la telefon, e cât timp să-l fierb. 

Țin minte că ea îl lăsa pe foc o bună bucată de vreme, dar aragazul meu nu e atât de inteligent încât să-i dictez în italiană: fai lessare il granoturco per un bel po' di tempo! 

Pe internet e aproape ad libitum:  de la 15 minute la o viață de om.  Primul comentariu pe care-l găsesc la o asemenea întrebare pusă pe un forum: eu îl fierb 15 minute. Autorul e pălmuit virtual de un altul care propune 30 de minute. Vine o doamnă, pe ea îmi vine să o cred mai mult: oferă două ore.  Două ore de foc aprins în luna lui Gustar mi se par multe. 

Din Suedia mi se transmite că în 15 minute pe grătar e gata. Sigur nu e vorba de grătar pe aragaz ci din acela ca în emisiunile culinare de peste ocean *(vai, ce-mi mai plăcea de unul care punea orice pe grătar și care milita pentru marinat!) 

Nu e cazul să mă remarc în fața vecinilor cu vreun grătar cu cărbuni pe balcon, răscolesc internetul mai departe: 40 de minute fiert și lăsat apoi 10 minute în apa aceea fierbinte, scrie cineva.

Mi-aduc aminte că mama îl fierbea uneori și în oala sub presiune. Eu refuz să cumpăr așa ceva. În primul rând că nu mai am unde să o pun, cred că v-am zis ce plini de oale, ulcele, farfurii, pahare și tacâmuri suntem.  Apoi mi-e frică de kukta. Și nici n-o găsesc naturală. Nu sunt adepta dietei paleo, dar cred că omul a scăpat mai întâi o bucată de ceva comestibil în foc, a găsit că e bună, a pornit experimentele, amestecurile, a făcut descoperiri și s-a dezvoltat ca rasă înainte să apară oala sub presiune.

O să spuneți că n-am făcut nimic în viață, dacă n-am mai fiert porumb. Ba am fiert, dar era în Mexic unde, din cauza altitudinii, altele erau condițiile! Și, dacă bine-mi aduc aminte, am stat lângă oală și mi-am tot ars limba și cerul gurii cu câte un bob, ca să știu dacă era gata sau nu.

Mai e și întrebarea: de ce să mă complic atât când aș mânca doi știuleți și cam atât? Așa cum probabil ați văzut, pe plajele din Italia vânzătorii ambulanți se ocupă cu nucă de cocos. Nu trece nimeni cu porumb fiert, porumb fiert avem!  În oraș nici atât.

Am patru știuleți de porumb.  Să vedem ce-o să fac cu ei. Poate-mi scrie mama un comentariu aici pe blog.