O tempora! O mores

Gata: acum că cei mai mulți dintre prietenii, vecinii, rudele și colegii  mei au copii, lumea văzută din punctul de vedere al părinților e alta!

Le înțeleg perfect pe mamele  speriate de gândul că au rămas copiii singuri acasă, dacă n-au mai mult de 10 ani.

Poftim exemplu: Z., mamă de gemeni, 8 ani, o duce greu, pe timpul verii: acasă nu e sigur să-i lase, afară la joacă cu atât mai puţin, tabere care să dureze mai mult de şapte zile nu prea sunt, în România. Din fericire îi poate lua cu ea la serviciu. Doi. Noroc că poate.

Eu mergeam singură după pâine chiar la patru ani, cu poezia pe limbă: daţi-mi, vă rog,
o pâine proaspătă, crescută şi roşie cum e creasta cocoşului! E drept că magazinul era la capătul unui bloc lung, lung, lung, situat între două cursuri de apă, dar tot se cheamă că eram singură şi că putea ieşi pedofilul din tufiş. Îl ţin minte şi acum pe bărbatul brunet cu cărare pe o parte, care a întins către mine o pungă cu drajeuri galben limon. Oare voia să mă adoarmă şi să mă ucidă? Poate i se părea că râvneam la bomboanele acelea din care mama nu ne-a cumpărat niciodată? Nu voi şti niciodată, pentru că am rupt-o la sănătoasa de cum mi s-a adresat.

Nu știu cu ce povești am fost dresați: chiar nu deschideam ușa nimănui. Și au tot sunat: de la vecini care ne rugau să stăm cuminți, femei cu fuste multe, lungi, plisate care vindeau oale, tanti care nu găsiseră acasă pe nu știu cine și voiau doar să faca pipi.  Așa cum nu ştiu ce părere și-o fi făcut bunicul, Dumnezeu să-l ierte, despre modul în care am fost învățați să ne baricadăm în casă : el venise de la zeci de kilometri depărtare, noi l-am văzut pe geam, am ieşit în balcon şi l-am lămurit că n-avem voie să-i deschidem uşa, dar poate să meargă până la mama la serviciu, să ceară cheia. Noroc că mama lucra la cel mult 300 de metri depărtare.

După experimentul Mexic, unde am văzut prima oară copii în lesă (eu i-aș fi legat cu lanțuri de mine, să fie clar, la ce povești cu răpiri am auzit cât am locuit acolo), ieri  am vrut să-mi întreb niște vecini (el 12 ani, ea 6) dacă mămica lor știe că au ieșit singuri din casă. Duceau gunoiul, dragii de ei, iar mama lor e un adevărat general de armată (doar are trei copii de crescut): avocat de meserie, siciliancă dintre aceia care-și aduc mâncare în valiză când se duc să-și viziteze părinții, și cu o voce de răsună valea. Și blocul. Și cartierul. Și orașul.

De fapt eu am scris toate astea după ce am stat de vorbă cu un adult italian: în viața lui nu s-a urcat în copac, se poate așa ceva? De aici pornește totul, mi-e clar: pinii romani nu sunt deloc prietenoși cu cățărătorii. Spre diferență de cel de lângă blocul copilăriei mele, în care veri la rând, cu prietena mea M. eram în avion. Sau gimnaste. Sau fetele-din-pin.