Jos Franta! Jos Italia! Jos mersul cu masina

Miercuri aveam să constat că un genunchi în piuneze și un arătător tăiat cu cuțitul nu pot anunța decât o zi magnifică.

Cu treabă la o instituție cu o parcare imensă unde mai fusesem și săptămâna trecută: la plecare, nu-mi mai găsesc mașina. Venisem pe alt drum (adusă de Silvia) și aveam impresia că există două parcări, de fiecare parte a clădirii. Și dă-i și fă turul instituției (vreo 800 de metri, dacă mă lăsați să aproximez) șchiopătând demnă! 

O găsesc. Mă aștepta cuminte. N-a pus nicio întrebare.

Merg acasă: după 30 de minute în care n-am găsit parcare mi-am dat seama că
mai bine plec spre locul unde aveam treabă spre seară, chit că ajung cu două ore mai devreme. Nu-i nimic, vitrine sunt berechet, cafenele așijderea. O să mănânc un pătrățel de pizza pe undeva și gata, se face timp de întâlnirea a doua.

Silvia e o aiurită. O urmez orbește și-mi rezultă că fac opturi prin oraș. Ajung pe o stradă îngustă în care mașinile se înghesuie pe două benzi. Merg cu 2 km la oră. După semafor o fi mai liber. Nu. Se descarcă bateria telefonului. E ora 18.

Ajung într-o înghesuială teribilă, înaintez tot mai greu, stau o jumătate de oră pe loc, în claxoanele doamnei din spatele meu care nici nu lăsa să se vadă că, în timp ce ținea nasul pe sus și privea în zare, apăsa iritată pe claxon. Sufăr eu pentru că undeva departe s-a întâmplat ceva. Mă doare genunchiul, altfel aș coborî să o întreb de ce a chiulit de la Logică. O disprețuiesc. Inspir, expir. Viața merge mai departe și dacă nu te cheamă Angela.

Ajungem pe un pod. Stăm locului. Dau drumul la radio și caut altceva decât muzică. Proteste în centru. Pe scurt, la Roma era summitul Italia- Franța, Hollande era în vizită, se discutau chestiuni economice, protestatarii No TAV (pe scurt: se opun căii ferate de mare viteză din Piemonte, care ar urma să lege Italia de Franța) au blocat centrul. Eu mă aflu fix la mijlocul distanței dintre centru și Villa Madama, unde se întâlneau cei doi prim-miniștri. Fericirea are chipul tău, haosule!

La dreapta mea o doamnă urlă din toți rărunchii la șoferul unui microbuz care ar trebui, dacă ar fi ascultător, să-și transforme vehiculul într-un elicopter care să dispară din fața nervilor ei. Suntem într-o mare de mașini cum nici în Ciudad de Mexico n-am văzut. Uite unde era vinovatul! Din spate se aud sirenele poliției. Aici râd satisfăcută. Să vedem pe unde o să treacă! Dubele o iau pe trotuar, ne depășesc și aflăm dezamăgiți că ei aveau altă treabă. Noi stăm pe loc de  o oră deja. Claxoane. Doamna din stânga mea încuie mașina. Cea din fața mea la fel. Eu cobor geamul și întreb ce se întâmplă: e sumit (pronunțat cu u de la ușă), doamnă! Unde e poliția? Unde e presa?

Femeia începe să facă fotografii pe care presupun că le putem găsi acum pe paginile ziarelor, căci ăsta îi era scopul declarat. A trecut o oră de la întâlnirea mea. V-am spus că bateria telefonului era descărcată, nu? Pe Radio Vatican e emisiunea în limba maghiară. La sfârșit spune cu bucsuzunk (la revedere). De când n-am  mai auzit bucsuzunk!

În zare, o pizzerie. Și un Bagel Bar! Sunt pe banda a doua. Nici pomeneală să las mașina și să mănânc ce n-am băgat în mine la prânz, știind că o să exagerez la cină. E ora 20 deja. Și mă doare și genunchiul, la mers. Nu plec nicăieri. Visez pizza. Cea fără sos de roșii e mai bună. Cu ciuperci. Da, ca la noi în vecini. Ar trebui să aibă. Și bagel, cum se face oare bagelul de la bar? Cu somon și smântână cu mărar, ca în Mexic? N-am nici bani gheață. Ce să fac cu 5 euro? Oare în mașina de lângă mine au încărcător? Îl cer cu împrumut sau îl cumpăr? Cu 5 euro?

Dau drumul iar la radio.  Urmează emisiunea în limba croată. Mă opresc la Hvala. Discut iar cu doamna de la stânga, dau drumul la radio: rozariul. Închid geamurile și cânt cu solista. Și sfinții Cosma și Damian, și sfânta Cecilia, și episcopii. Pregate per noi! (Rugați-vă pentru noi) Ăla din dreapta se uită la mine. Așa, și?  Ora 21, vorbește Papa Francesco. Ne urnim. Doi metri sunt mulți.

Mașinile se mișcă, ajung la următorul pod, văd că cel care a descâlcit traficul e șoferul unui autobuz, sătul de stat pe loc, înjurături, claxoane, urlete, mame la telefon cu copiii pe bancheta din spate, pasagerii nervoși că nici pe jos n-o pot lua, motocicliștii care dacă ar putea zbura ne-ar saluta din mers și de ăia care se roagă prin mașini cu gândul la pizza aburindă chiar și cu sos de roșii.

Ajung acasă, parchez, intru la pizzerie. Una cu ciuperci, vă rog. Mănânc și-mi propun să  încep și eu să mă uit la știrile italiene. No TAV anunțase cu o zi înainte că va asedia Roma.