povesti bucataresti cu final periculos

Vă povesteam despre faivăclocul de ieri, cum azi e sărbătoare și în lumea catolică, m-am gândit să aduc Mexicul la Roma și am făcut o Rosca de Reyes. Un aluat ca de cozonac, la o adică, cu 6 ouă  la 500 grame de făină, pe lângă unt și lapte, deci oarecum lichid, care trebuie copt în formă de coroană împodobită cu smaralde și rubine (cireșe și coajă de citrice verzi confiate/glasate.)

Aluatul trebuie ținut la dospit peste noapte, dar epopeea mea a început după-amiaza. Cum nu-i chip să opresc circulația aerului în bucătărie, căci nu-mi place să-i leg ușa cu funie, am găsit eu un loc pe dulap, la doi metri înălțime (tavanul e la trei metri) într-un ungher unde curenții ajung mai puțin violent. Acolo am pus eu
maiaua la crescut! 

Apoi am ieșit în lume, căci sărbătorile se petrec cu oameni, nu cu ziduri. Am ajuns acasă la 1 noaptea. La 1 și jumătate eram cocoțată pe blatul bufetului recuperând dintr-o mare de aluat vasul, altfel mare, pe care îl urcasem acolo cu ore în urmă.

Coboară vasul, frământă nițel, pune totul într-un vas și mai mare (pe astea nu le cumperi în Europa, le am din Mexic, de pe continentul lucrurilor uriașe) și ocupă-te, în toiul nopții, de dezastru. O lopată, un tomberon întreg de aluat! Noroc că venisem acasă la timp, altfel îmi înghițeau mobila levurile astea! (30 de grame de drojdie umedă la 500 de grame de făină, n-am făcut abuz.)

A doua zi dimineața, speriată de invazia saccharomyces cerevisiae, intru în bucătărie cu mitraliera virtuală în mână: deschid cuptorul, capacul ermetic a fost învins: aluatul o pornise către ușa bucătăriei și urma să vină să mă sufoce.

Îl scot din vas, îl iau la bătaie, înving, îl pun în formă de cerc în tavă, îl ung cu gălbenuș, îi pun giuvaericalele, îl pun iar pe dulap.

 

Curăț cuptorul, bucătăria, casa, blocul, strada și orașul, pun tava înăuntru, trece mai puțin de o jumătate de oră, scot afară coroana, sperând că nu mai crește. A nfulecat-o lumea. Dacă nu dă nimeni vreun semn de viață până la prânz, vă invit la Roma să vedeți uriașii.

Finalul: cu vreo șaptezeci de ani în urmă, o tânără unguroaică din Ardeal pleca la Predeal ca să învețe arta cofetăriei. A trăit momente de o mie de ori mai periculoase din cauza drojdiei : după o zi în care din cuptoarele cofetăriei au ieșit tot felul de bunătăți, ucenicii cofetarului s-au gândit că nu există pe lume un loc mai bun unde să arunci resturile de aluat necopt decât privata. 

Dimineața aveau să constate că, punând drojdie peste ce face omul în locul acela unde intră singur, descoperi potopul maro mirositor: curtea era plină.