Spectator ca la teatru

Cu ani în urmă, când îi dădeam idei unui nene care făcea emisiuni menite să stârnească hazul telespectatorilor, am suferit mult când ne-am dat seama că una dintre ideile mele nu putea fi pusă în practică. Din cauza altora, desigur.

Eu propuneam să mergem cu camera ascunsă la un cinematograf unde sala n-ar fi fost în amfiteatru și, fix înainte să înceapă filmul, să trimitem un „responsabil” care să le ceară spectatorilor să se așeze după înălțime, pentru că nu e cinstit să nu vadă filmul și tanti Mimi, care are puțin peste un metru și jumătate în înălțime și un mare ghinion când își cumpără bilet: prinde loc doar în ultimul rând.

Ei bine, iar mi s-a furat ideea înainte să o văd pusă în practică! Nici măcar pentru scopuri distractive, ci practice! Teatrul Mic  din Milano are de gând să introducă un sistem de vânzare a biletelor pentru una dintre săli, în care un criteriu important la alegerea locului să fie înălțimea ocupantului, scrie presa italiană.

Cum se procedează: doritorii se înscriu în baza de date a teatrului și completează cu precizie rubrica referitoare la înălțime. În momentul în care doresc să cumpere un bilet online, pot vedea planul sălii și înălțimea celorlalți spectatori (dacă locurile din jur au fost deja rezervate).

Dacă aș locui la Milano, aș trece la rubrica respectivă 1. înălțimea mea reală 2. înălțimea cu pălăria mea de teatru (aceea înaltă cât un joben și cu o mie de pene foarte, foarte înalte pe care încă n-am reușit să o găsesc:)

Îmi amintesc cu drag de mersul la cinema cu ai mei, la Tîrgu Mureș: o sală care, ultima oară când am trecut pe lângă ea și m-am uitat să văd ce a ajuns, era un loc de pierzanie (jocuri, biliard, am și uitat ce) avea anumite locuri situate în fața unor coloane pe care noi le vânam pentru că, mici fiind, puteam sta pe scaunul ridicat ca să vedem ecranul și să nu-i deranjăm pe cei din spate.

Ultima oară m-am enervat la teatru, aici la Roma, cu vreo două săptămâni în urmă: la vreo două locuri la stânga mea stătea o individă cu telefon mobil performant. Nu s-a oprit din mesaje nici când, ironic, regizorul povestea despre spectatorii care nu renunță la tehnologie. Apoi, încantată de o melodie auzită pe scenă s-a apucat să-și agite telefonul cu aplicația SHAZAM (care recunoaște melodii) pornită. N-a reușit nimic. Apoi și-a dat seama că cerceii ei de tip candelabru îi produc dureri și i-a scos. Cu multe mișcări foarte lente. Pe urmă și-a amintit că n-a făcut poze: dă-i cu telefonul în sus și-n jos până când mi-a sărit țandăra și mi-am dres suspect de tare vocea.  S-a liniștit. Spre final (i s-o fi terminat bateria) nota într-un mare caiet (unde stătuse până atunci?) ceva, acolo pe întuneric, cum putea și ea din cauza vecinei răutăcioase de la dreapta. Vederea periferică nu e bună. Auzul ascuțit nici atât. Lumina telefonului în întunericul sălii de teatru e enervantă. 

Voi sunteți mai calmi la manifestările cultural-distractive, nu?