Vacanta in Alto Adige sau cum sa-ti iei la revedere de la iarna in martie

Ca să nu se creadă că n-am fost nici iarna aceasta recompensată cu o vacanță ca să nu mai rămân repetentă și anul acesta (mulțumesc, domnule Caragiale) iată, cu ajutorul unor imagini surprinse în ultimele zile, cum i-am spus adio iernii taman când pe balcon creștea de zor un vlăstar de avocado din sâmburele pus la încolțit acum o eternitate și jumătate.

Am îndesat într-o valiză de mână absolut minimul necesar. Când oi mai fi plecat eu undeva cu două pulovere și doi pantaloni, pe lângă altele necesare igienei și somnului? Am dormit bine, am făcut plinul cu benzină la preț onorabil, nu cum aveam să vedem în nord (20 de eurocenți în plus pentru fiecare litru sună urât de tot).

Am luat eBook readerul îndesat și el cu noi achiziții (Lavinia Braniște, Marin Mălaicu-Hondrari și Matei Vișniec, considerați-vă odihniți și oxigenați: ați fost cu mine la munte!), telefonul și două încărcătoare (unul pentru mașină, plus un fir audio ca să epuizez abonamentul 3G cu ce s-a mai încărcat pe Youtube) și duși am fost!

Pe vremuri, pe același traseu, un băiețel drăgălaș de tot își ruga tatăl să încetinească de câte ori se apropiau cu mașina de un tunel: avea de notat numele și lungimea acestuia. Caietul (cu lista tuturor podurilor și tunelurilor de pe traseul Roma- Alto Adige) se află acum într-un pod, așteptând să fie răsfoit cu nostalgie.

Eu m-am priceput doar la așteptatul luminiței:

600 de kilometri mai încolo, un indicator care le spunea unor spinări obosite că mai au puțin de îndurat.
 Nu ne-au pocnit urechile prea tare de la diferența de altitudine. Destinația noastră se află într-o vale aflată la vreo 900 de metri altitudine.

Ne-am amintit de Bucovina. Clima? Imperiul? Acoperișurile sunt la fel.

N-a apus soarele când am intrat în San Candido (Innichen). Ne-am ocupat camera și am ieșit să inspirăm adânc. Am și expirat, drept cine ne luați?

Luna încă nu era plină. În imagine Biserica Sf. Mihai din centrul orășelului.

Iat-o și în bătaia soarelui de dimineață. Barocul s-a luat cu rococo de mână în una din cele patru biserici din San Candido (oraș de graniță, important centru religios și de câteva zeci de ani și locul unde vin mai ales iubitorii sporturilor de iarnă din zona Romei. Harta Italiei se împarte pe asemenea zone și rareori vezi un milanez pe aici sau vreun roman schiind pe lângă Torino)
Interiorul e pe măsura fațadei:
Frumusețea vacanței de iarnă la început de martie. Ora 9 și aproape nimeni să strige olario pe pârtii.

Dar nu trebuie neapărat să schiezi ca să te bucuri de San Candido.

Am stat cu ochii pe poarta aceasta. E cea din cântecul din care nu am reușit să pricep nici acum ceva esențial: soarele e în dativ sau în genitiv? Deschidem poarta soarelui sau deschidem poarta care îi aparține soarelui? Ambele răspunsuri se găsesc în imaginea aceasta: poarta e a soarelui și, deschizând-o, soarele de pe cer inundă strada cu razele lui.
Poarta e a muzeului Collegiatei. O biserică apărută aici în secolul al VIII-lea, când a fost fondată și o mănăstire de benedictini care aveau ca misiune creștinarea slavilor poposiți în zonă în acea perioadă.
Interiorul:

Mult mai simplă, biserica franciscană aflată, și ea, tot la doi pași:

Un detaliu care mi-a plăcut mult:

Ce să vă mai povestesc: pălărierul la care fusesem și acum doi ani e bine: i s-a născut un nepoțel...

 ... care e bine păzit. Ce altfel ar face un cățel atât de plin de misiunea lui în fața ușii?

Povestea continuă și data viitoare: zăpada nu s-a topit încă! 

Dacă nu reușiți să vedeți imaginile, faceți click aici. 

Pe curând! Olario! 16 grade la Roma când termometrele arătau 17 la București și tot atâtea la Tîrgu Mureș. Suntem la dietă. Am și mâncat, iar bucătăria tiroleză e cum v-o imaginați. Plină de grăsimi animale ascunse.