conducător călare, artă și iertare

Cum povestea și Mirela într-un comentariu la postarea precedentă, italienii și-au acceptat trecutul și au mers cu părul nesmuls din cap mai departe, prin istorie, după cel de-al doilea război mondial. 

Nu a demolat nimeni ce s-a construit în primele decade ale secolului trecut, iar operele de artă fascistă sunt bine, mersi, prin muzee. Poate pentru că era mai mult artă decât pupat în fund, cum s-a întâmplat pe la noi? 

Ăștia suntem, cu noi defilăm. Un mod de viață mai puțin stresant decât vânătorile aiurite de la țara de mai la nord al cărui lider căzuse în admirația lui Mussolini și devenise mai mult decât atât, un scelerat cu putere, hai că nu doresc să mă lungesc, ați priceput și voi.

În imagine, și l-am recunoscut de la depărtare, chit că nu am studiat prea intens istoria italiană, Benito.

Enrico Prampolini, Dinamica dell’azione (Miti dell’azione. Mussolini a cavallo) /                                                             Dinamica acțiunii (Miturile acțiunii. Mussolini călare)

Era conducătorul complet: locuia la Villa Torlonia unde doamna pornise o grădină de zarzavat (avem una și la Casa Albă, nu?), era scrimeur, înota, juca tenis, îmblânzea lei, urca pe motociclete, la volan și în avioane, riscându-și viețișoara (a fost cât pe ce să moară, în urma unui dezastru aerian, căci nu suntem siguri dacă a fost un atentat, deși a avut parte și de asemenea lucruri), schia fără schiuri (Există o fotografie cu el la bustul gol având două bețe de schi în mână. Vladimir, nici măcar cheptul tău gol nu e original!) Ba urca și pe cai. Sau a fost foarte des reprezentat așa.

De la Galeria Națională de Artă Modernă pentru voi, un singur exemplu. Și-așa mă simt cam prost că am vorbit atât despre el.