Secera și ciocanul, Italia și arta

Comuniștii de salon formează o mare categorie din care face parte și un individ care m-a enervat îngrozitor, cu niște ani în urmă, când a ridicat sprânceana stufoasă în salonul casei dumisale de la malul mării (mai are câteva case și la Roma, putea ridica sprânceana în atâtea alte locuri) și mi-a zis ce ăți mai fi auzit și voi de la alții: nouă ne-a mers prost pentru că n-am avut parte de adevăratul comunism.

Tovarășul respectiv știe ce vorbește: al doilea prenume al fiicei lui este Lev (?!), iar câinele de curând îngropat se numea Fidel.

Secera și ciocanul - 1972, Andy Warhol

Ignoranții cu spray în mână și ziduri la dispoziție alcătuiesc o altă categorie infamă care
înflorea exact în perioada în care se născuse mai sus pomenita Lev, acum patruzeci de ani, mai exact.

În afară de amore mio, perdonami și inscripții cu miros de gazon de fotbal, pe zidurile capitalei italiene se purtau pe atunci și secerile și ciocanele, două câte două.

Cât să-și dea seama Andy Warhol, care la începutul anilor '70 dăduse o tură prin Italia, că uneltele astea ar putea face parte nu dintr-o natură politică moartă, căci bubuia inima comunismului bine mersi, la nici o mie de kilometri depărtare, ci dintr-un mesaj pop.

Pop art, da.

S-a întors la New York, și-a pus oamenii să caute seceri și ciocane, a ieșit o serie întreagă din care Secera și ciocanul  din 1972 se află la Galeria Națională de Artă Modernă de la Roma (vizavi de Accademia di Romania, dacă vreți să știți, când luați tramvaiul).

Zvastica nu. Secera și ciocanul da.

Apropo de simboluri și treceri cu vederea, știrea ultimelor zile (în Italia) s-a petrecut la Oppido Mamertina, un sat din sud, sud, sud,  în Calabria, unde dihonia locală ('ndrangheta îi spune) s-a lăsat cu sute de morți, printre care și doi copii. Una dintre victime a fost realmente aruncată la porci (ca să vă faceți o idee despre cruzimea de aici de lângă noi, căci rele nu se petrec doar în Orientul Mijlociu, ca să nu trecem oceanul, în Mexic).

La Oppido, așadar, vajnicii cetățeni care purtau pe brațe, miercurea trecută, statuia Madonei delle Grazie, s-au oprit puțintel din  tradiționala procesiune anuală, cât să închine statuia în fața casei boss-ulului local. Un individ condamnat pe viață pentru chestiuni îngrozitoare (omor, asociere de tip mafiot, mizilicuri dintr-acestea, nu mai mult), dar care își ispășește pedeapsa, din motive de vârstă și de boală, la domiciliu.

Carabinierii care participau la procesiune s-au detașat repejor de alaiul condus de primar, consilieri locali și preoți.

Ministrul de interne e înfuriat, primarul, intervievat de ziariști, a îngăimat niște cuvinte din care eu n-am priceput decât că omul trăiește în teroare, că doar n-o fi de bună voie părtaș la tot ce se petrece în satul lui. Zicea că de zeci de ani procesiunea se oprea acolo (boss-ul are 82 de ani), le-a intrat în reflex oamenilor, uite de aia rușinosul popas.

Episcopul de Cassano, superiorul preotului local, a fost ferm: Madona nu se închină rău- făcătorilor. Au închinat statuia, dar ce e mai important e ceea ce a spus Papa Francisc cu privire la mafioți. Oamenii fără Dumnezeu n-au de ce să aibă biserică.