Viața soției în teorie și practică: friptura de vită

Teorie: Soția va accepta mereu ajutorul soțului și-l va sprijini cu ochii închiși în toate demersurile sale.


Practică: Dacă mă citiți de o veșnicie, ceea ce sper că nu (o viață avem, de ce să fi pierdut timpul pe aici?) ăți fi știind că am o mamă măiastră în bucătărie, am avut o bunică tot așa și o străbunică și mai și. Norocul meu și al familiei restrânse, să nu divagăm prea tare.

De ce le pomenesc pe aceste strașnice femei? Tot stând prin bucătăriile celor pe care le-am prins în viață, nu se poate să nu fi
prins și eu două-trei secrete, să nu știu să bat un albuș, să nu știu să scot fac o supă limpede, să cojesc un ou, să modelez niște chiftele.

Dar iată că viața m-a dus departe, mi-a adus musafiri în casă și o mare temere: una e să gătești pentru două persoane, alta e să fii responsabilă pentru douăzeci! Dacă se ia lumina și gazul? Dacă se strică cuptorul? Dacă mă ard pe limbă și nu pot gusta? Dacă nu mă pricep?

Și atunci, să fii gazdă sănătoasă și mai ales calmă, lucrurile complicate se dau pe mâna celor care nu sunt nici la prima încercare, nici la a zecea.

Îmi spunea mie un instructor de schi: ai deprins o mișcare abia după ce ai repetat-o de zece mii de ori.

În cazul unei fripturi de vită cum vedeți în imagine, mai multe sunt mișcările și secretele pe care omul cu musafiri trebuie să le știe.

"London broil" de Jeremy Keith (adactio@Flickr) - http://www.flickr.com/photos/adactio/80750098/. 

.

Eu nu mănânc carne, ca să spun că am experiență în domeniu, ia să vedem dacă la Dumas Gourmet (ne aflam în Mexic) au așa ceva!

Aveau.

Musafirii au venit, friptura e pe masă (în imagine nu e preparatul despre care vorbesc, dar cam așa arăta), gazda, cum spuneam, arătoasă și calmă, iar domnul din Uruguay, unde cirezile de vite sunt cum or fi țânțarii pe aici, vara, întreabă, molfăind mulțumit, și nu cred că de complezență, care e secretul ei.

Dau să deschid gura, să laud băcănia, dar colocatarul meu de atunci și de acum, în ochii căruia sunt Perla Transilvaniei (după un vin de Jidvei din care a avut ocazia să guste) și vajnică bucătăreasă întotdeauna de lăudat (chiar și când nu trebuie), mi-o ia înainte: păi pui friptura la cuptor și la un moment dat stingi focul. Aștepti o bucată de vreme, după care îl aprinzi din nou.

Se făcea să-l contrazic? Să ne distrug imaginea de pe copertele revistelor pe care le citesc acești oameni? Nu.

Așa amețită cum eram după ce am învățat această nouă metodă de închis gura mesenilor (nu ne-a contrazis nimeni, îmi rezultă că n-aveam specialiști prin anturaj) am avut un singur gând de răzbunare: să merg la măcelărie, să iau o ciozvârtă de vită și să i-o prepar după cum a zis el.

Între timp am învățat să o fac ca în imagine și vă pot spune că mâncarea iese bună cu multe alte ingrediente pe lângă dragostea bucătarului pe care o tot pomenesc niște amato(a)ri/e.

Dar voi, căci am uitat să vă întreb de sănătate, voi cum preparați vita?