Viata sotiei in teorie si practica- situatiile neprevazute

Teorie: Soția va cântări foarte bine, și ea, scenariile pe care soțul le imaginează înainte de a lua o decizie importantă.

Practică: Cu câteva luni în urmă, după vizita anuală la oculist, unde am aflat că stăm la fel de bine cu vederea (nu mă mir, ai mei au început să poarte ochelari de vedere după 45 de ani), unicul purtător de ochelari din familie s-a gândit să-și facă unii noi.

Nu s-au schimbat dioptriile, dar
rama celor vechi începuse să marcheze trecerea anilor mai ceva ca un ceas cu cuc. Nu era scorojită, nu era strâmbă, dar era veche. Îi pălise puținul luciu. Lentilele nu erau zgâriate, dar unele noi ar fi fost clar mai clare. Clar?

Ne ducem la opticianul familiei, eu rămân în picioare, mă uit la standul de șnururi (niște minunății, dacă aș fi Shoppoholica Sophiei Kinsella, mi-aș face ochelari numai ca să-i pot atârna la gât de colierele, șnururile, lanțurile metalice, din lemn sau din silicon pe care le-am văzut acolo!)

În primele două ore s-au așezat pe nasul soțului meu 50 de tipuri de rame diferite. Nu exagerez.

Cu italienii nu te pui. Studiază istoria artei de la creșă, ies în stradă și văd opere de artă peste tot, sunt cu toții niște Giotto.

Au un simț estetic de speriat. În toate sensurile.

Pe scurt, dacă sunteți neștiutori, ca mine: fiecare părticică a unei rame are plusurile și minusurile ei și influențează forma feței, a nasului și a urechilor,  negativ sau pozitiv. 

Hotărârea fiind luată, după ce am trecut din când în când pe lângă oglinzile care au ajutat la luarea deciziei și am aruncat câte un NU sau DA bazat pe prima impresie, pe culoare ori pe modul în care bătea lumina pe ochelari, nu pe argumente bine detaliate, am ajuns și la lentile.

Plastic sau sticlă, a fost întrebrea omului în halat alb care se ocupa de noi.

O mare dilemă. Nimic care să ne ajute în clarificarea ei, în afară de cele enumerate de optician.

Unele se zgârie, altele se sparg, prețul e același, la fel și transparența.

Și atunci bum!, întrebarea din dreapta mea: 

- Dar dacă sunt lovit puternic în ochelari, de după care lentile ochii mei vor rămâne în continuare întregi?

Recapitulez repede: locuim în Italia, am locuit, e drept în Mexic, nu îl știu bețiv, nu are prieteni huligani, avem o vârstă, nu s-a apucat de arte marțiale, nu avem dușmani, nu umblăm noaptea pe străzi întunecoase.

Am mai rămas eu! Sau poate ne mutăm într-o zonă de război?

Opticianul, la fel de rece, a zâmbit ridicând colțurile buzelor fix doi milimetri.

Am și uitat ce a răspuns, eu eram, iar, pe jos, din cauza unei crize de râs: vizualizam incidentul, îmi imaginam o catastrofă nucleară în urma căreia, peste un morman de moloz ar fi tronat o pereche de ochelari intacți.

 (...)

Săptămâna trecută, în timp ce citeam pitită la umbră, cu niște ochelari de libelulă pe nas, s-a întâmplat neprevăzutul: am strănutat și am dat violent cu fața în bara de aluminiu a șezlongului (vezi imaginea). Cu ochelarii de soare, mai exact.

Despre asta era vorba!

PS: Ochelarii mei de soare  au scăpat ca prin minune. Sau poate au fost concepuți pentru asemenea șocuri. Când i-am luat, i-am ales pentru culoarea ramei.