Ce treabă are cozonacul cu viata sotiei in teorie si practica?

N-o să încep cu marele clișeu, dar trebuie să vă povestesc despre o colegă aiurită care, la vreo 10 ani după căsătorie, ea o poetă și jumătate, el tot așa, a venit atât de bucuroasă la serviciu încât am crezut că pleacă în America. 

Pe vremurile acelea care
n-au ajuns la putoarea celor de azi, numai ăsta ar fi fost un mare motiv de fericire. Avea și casă, și mașină, și un copil, purcel, cățel și un pom în grădina blocului. 

”Fericirea e starea aceea în care ai vrut să faci cozonac și ți-a ieșit!” mi-ar fi dat pe loc definiția, dacă eu, tânără subnutrită și interesată doar de Napster, poate, aș fi întrebat-o de ce plutește.

Și atunci și acum sunt convinsă (e bine să mă balansez și eu pe un norișor de naivitate) că orice rețetă m-aș porni să fac, produsul finit ar merita un premiu cu coroniță de tarhon. 

Mă bazez pe experiența proprie la o care adaug, ca și cum s-ar putea, pe cele ale mamei, bunicii și străbunicii materne la un loc. În mintea mea se poate, voi ați încercat?

Făcuse cozonac, ați presupus bine, iar  doamna T. , căreia i se adresase fericita noastră, i-a răspuns rece (de parcă nu ea- mi povestea, în acele vremuri, ce frumos dansa  uite așa din nimic cu soțul ei, prin casă) : ”Bravo, mă bucur pentru voi! Familia e celula de bază a societății, iar cozonacul liantul ei!”

Și nu glumea!

TEORIE, așadar: Familia e celula de bază a societății, iar cozonacul e liantul ei!

PRACTICĂ: 

N-am știut să iau notițe și am făcut la cozonaci de atâtea ori fără să mă gândesc, cum ar fi trebuit, la familie. Stomacul meu și al colocatarului meu nu au porecle, iar ”familie” nu e tocmai una potrivită.

Așa că zilele trecute am pornit să fac niște cornuri cum se vând prin barurile italiene, la mic dejun. Da, m-am adaptat repede la micul-dejun italienesc: ceva dulce (corn, cozonac, crostata etc și iar etc) și o cafea/un cappuccino/o cafea cu lapte.  În a mea pun și niște lapte de ovăz, dacă chiar credeți că e important acest detaliu în poveste.

Alesesem o o rețetă (un aluat ca de cozonac: făină, lapte, ouă, drojdie, unt etc) pe care o mai repetasem și în trecutul de familistă. Ca și prima oară, deci nu era vina mea nici atunci!, aluatul nu și-a dublat volumul, după două ore. Bine, povestea cu dublatul volumului aluatului pe bază de drojdie e foarte complicată, se măsoară cu ochiul, nimeni nu are chef să scoată caietul de matematică din pod. Și de fapt trebuie pipăit, ca să știi dacă e gata de modelat.

L-am mai lăsat puțin, destul de bosumflată, el s-a umflat, însă: unde între timp căutam pe marele internet remedii pentru aluatul necrescut, că doar nu era să-l arunc, cum ar fi făcut mama, bunica sau străbunica, am găsit niște idei. Nu m-am oprit la ele dar mi-am amintit că de o eternitate vreau să fac niște melci cu scorțișoară.

Nu chiar un cozonac, dar un mare liant. A intrat direct pe locul I în clasamentul familiei mult mai unite de acum, cu mențiunea ”dar pe astea să le mai faci și altă dată!”

Pentru că rareori, în casa aceasta, o rețetă e făcută de două ori. Timpul e atât de scurt, rețetele lumii atât de multe!

Și voi? Cât de unită e familia voastră și ce liant folosiți?