De ce mi-e tot mai greu să merg la coafor

Am început  să merg la tuns în fragedă pruncie: un simplu țac țac la breton, la frizeria pentru copii din oraș, călare pe un ponei gri, căci pe zebră stătea fratele meu (aveam fiecare frizerița lui, iată lux!). 

Apoi un break cerșit cu lacrimi mamei neînduplecate de argumentul că toate fetele au păr extrem de scurt pe o parte și foarte lung pe cealaltă. Care frizură s-a lăsat cu un tic pe care îl observați, probabil, acum  la generația jună de astăzi: scuturatul rapid din cap cu care dădeai la o parte părul intrat în ochi.

Oh yeah, ce cool mă simțeam, chit că eram o fetiță prăpădită mult prea creață pentru ce se putea obține de la acel stil.

Pedeapsa cea mai cruntă a fost că
, până să crească, a avut și un stadiu castron (cu breton televizor, dacă doriți detalii) care la 10 ani este, da, puteți râde, penibil. Mai ales că acum mă uit la o fotografie  altfel importantă, căci concertam pe scena Palatului Culturii, pe care mi-e rușine să o arăt lume exact din pricina părului. Rochia era de vis, ca și Grădinile lui Diamandi Gheciu, pe care-l interpretasem.

Liceul și Erzsi de la Continental, care îmi făcea părul scări și scări, cum îl avea și ea.

Doina de la coaforul cu care televiziunea unde lucram avea un barter și de sub mâinile căreia, într-o zi pe care o putem considera proastă, am ieșit exact ca cele două cliente de dinaintea mea: un fel de Jason Donovan creț care-mi schimba cumva și fizionomia. Părul crește, nu ne stresăm prea tare, nu?

La București tot la Continental mergeam. M-a tuns răposatul Toni la care m-am dus cu textul: cum considerați dumneavoastră că-mi stă bine. Mi-a stat, dar a crescut și când m-am întors la el, ia-l de unde nu-i! Cu freza asta am o poză frumoasă, Meg Ryan m-ar invidia și acum. Așa că mi-am crescut părul, un fel de doliu și omagiu adus lui Toni.

Am ajuns apoi, în același loc, pe mâinile Elenei, pe care o regret și acum. E tipul de frizeriță care știe multe și despre culori, căci eu iubesc chimia aplicată, la care mă duceam când aveam o după-amiază liberă. Cu o carte. Citești, când are timp te ia. Zău dacă m-am gândit vreodată că ar trebui să fie altfel. 

Plecarea în Mexic, temerea că se va alege praful și pulberea de imaginea personală cizelată în timp, un blog și constarea că cel mai cel mânuitor de foarfece din oraș e la două străzi depărtare. Atât de bună era Elizabeth că ajunsese să vină direct acasă la noi. Pe noi ne costa mai puțin, ea câștiga mai mult. Lacrimi mi-au curs din ochi când am revenit în Italia!

Italia, țara esteticii exagerate, țara cu un coafor la fiecare două cvartale, țara dezamăgirii.

Acuma, din ce fotografii ați văzut cu mine, vă e clar că nu doresc luna de pe cer. Dar un breton perfect aș putea avea fără să ajung să-mi cumpăr singură o foarfecă de frizerie, nu?

Nu, avea să spuna băiatul ciudat de dincolo de colț. Mi-a făcut ceva retezat cu foarfeca de tufe, pe colocatarul meu l-a tuns ca pe pușcăriași, de ni s-au separat atunci și drumurile, iar el s-a întors la frizerul care se ocupa de el cu ani în urmă, chit că e hăt departe, în centrul orașului. 

Și atunci, cum eram eu la începutul vieții de cartier și intram în vorbă cu oricine îmi ieșea în cale, am aflat despre Carla. Doamna Carla, dacă vreți să-i ghiciți și vârsta. O femeie pirpirie, liniștită, tunsă ambițios de asimetric, cu diplome pe toți pereții. Premii de la concursurile anilor 60. Povești cu tehnici de mult abandonate, cupe bine lustruite în micuța vitrină, un soț arțăgos care îi întâmpină pe clienți, pornește căștile- uscător bombănind că iar a umblat cineva la butoane  și rupe chitanța, la sfârșit, când socotelile sunt clare.

Mersul la Doamna Carla are, mă iertați că va rezulta că sunt disperată, un singur avantaj: se află (m-am uitat acum pe Google Maps) la 130 de metri. Două minute de mers în pas vioi. 

Mi-am dat seama de asta alaltăieri, când o vedeam în oglindă în timp ce-mi scurta părul pe lateral.

Am înghețat de spaimă și m-am felicitat că în primăvara am hotărât să-mi cresc iar bretonul. 

Cum o fi reușit Van Gogh să meargă mai departe?